DE VORBĂ CU UN SFEŞNIC

             de  Daniela Reghina  Onu

Yossel privea clipind sfeşnicul din
faţa lui. Din când în când se
ştergea la ochi cu dosul palmelor
umede. Lumina galbenă cu reflexe albăstrii îl
liniştea, prelingându-se ca o licoare pe sufletul
întristat. Începuse să i se usuce lacrimile, simţea
că plânsese îndeajuns, iar în jurul capului cu
părul des, roşcat, lumina celor şapte braţe
formase deja o aureolă care se putea vedea la
dimensiuni urieşeşti pe un perete alb, din spatele
lui.
„Iar m-au bătut …!” şopti băiatul,
continuându-şi confesiunea în faţa Menorei.
Bunica lui – sau Mamina, cum îi spunea el de
mic – îi povestise deseori că braţul din mijloc are
o semnificaţie aparte …Îl poate reprezenta pe
Maşiach, izbăvitorul mult-aşteptat al evreilor.
Doar şamaşul slujeşte la iluminarea celorlalte
braţe… de Hanucca, sărbătoarea luminilor. El
ştia asta şi de la Şmerl, cantorul sinagogii.
Acesta, de câte ori cânta Hanucca, oh, Hanucca,
ridica lumânărica şamaşului ca pe un steag
victorios şi aprindea cu ea, în fiecare zi din cele
opt, câte un braţ al Hanukkiei. Lacrimile grele se
prelinseră pe obrajii pistruiaţi până spre bărbia
plinuţă a băiatului. Yossel se şterse cu dosul
palmei pe faţă şi privi cu ochi lui albaştri,
limpezi, flacăra din mijloc. „Nu ştiu ce are cu
mine vlăjganul ăla, Costel al lui Coman,
cizmarul …” se jeluia copilul în faţa sfeşnicului.
„Mereu mă tachinează cu tot felul de gesturi
urâte şi brutale. Astăzi mi-a tras o flegmă între
ochi de era să văd stele verzi. Să te înveţi minte
jidane să nu mai tragi cu urechea la ce vorbim
noi, oamenii serioşi. Doamne, îţi jur, nici prin
cap nu mi-a trecut să-i iscodesc… Eram cu Radu
Ionescu, discutam despre ce se predase la orele
de istorie, despre Revoluţia Franceză… Ei au
venit peste noi, au început să caute ceartă şi ne
tot luau peste picior… Offff!”
Yossel oftă prelung, uitând că vorbea,
când mai tare, când mai încet, de unul singur.
Din când în când, pâlpâirea sfeşnicului îi
confirma un destinatar blând şi invizibil, a cărui
prezenţă parcă ar fi fost reală în cămăruţa aceea
luminată doar de lumânările din cele şapte braţe.
„Cică suntem tocilarii liceului şi le stricăm
gaşca. – Era mai bine fără voi deştepţilor!… ”
Şi pumnul lui Costel, mare cât o ghiulea, ricoşă
în stomacul lui Yossel, care îl feri pe Radu din
calea huliganului. „Piei, jidane! Hu-o, Iudă!”,
strigau ceilalţi golănaşi, dezlănţuiţi de o rea
fierbere a sângelui care li se urcase în obrajii
roşii de furie. Lui Yossel îi revin în memorie
feţele lor congestinate şi prin ce mare ruşine
trecuse. Coşul de gunoi al clasei îi aterizase în
cap. Vai, tocmai când trecea pe hol Ruxandra
Gheorghiaş, frumoasa liceului dintr-a X-a C
care, ştia el bine, îl simpatiza. Dar oare îl mai
putea privi ea cu respect, după cele întâmplate
atunci?
Motl 2
Aceste triste rememorări îi smulseră
băiatului alte lacrimi din ochi. Ochii nu i se mai
uscau în seara asta… Prea se pornise să-şi
amintească de toate relele. Gânduri stânjenitoare
îi inundau sufletul şi-l făceau să se simtă foarte
nenorocit. Când era mic, de vreo patru – cinci
anişori, Mamina îi povestea în fiecare seară,
înainte de culcare, isprăvile lui Moşe rabeinu.
„Şi Moşe lovi stânca, cu toiagul, şi din ea curse
apă multă, multă…” E-hei, ce bun ar fost toiagul
acela acum… Toiagul lui Moşe i-ar fi liniştit pe
toţi! Să-l fi avut în toiul scandalului produs de
acei derbedei, cum nu i-ar fi croit el pe toţi răii
aţâtători şi infatuaţi care nu-l sufereau fiindcă
era jidan. N-ar mai îndrăzni nimeni să-şi bată
joc de el şi de naţia lui! Dar Yossel nu avea
niciun toiag şi nici foarte vânjos nu era… I-ar fi
plăcut lui să aibă pumnii mari cum erau lopeţile
lui Sami brutarul, vecinul lor de cartier. Însă el
era doar un ovreiaş de 17 ani, elev în clasa a X-a
la Liceul „Gh. Şincai” din Bucureşti, un băiat
cam plinuţ, cu părul blond-roşcat şi cu mulţi
pistrui pe ambii obraji. Da, nu era nici pe
departe un băiat fin, de salon, cum era George
violonistul, băiatul doamnei Mişa. Şi-ar fi dorit
să semene cu George, să aibă ochii lui mari,
întunecaţi şi faţa ceva mai prelungă… Era
frumos tare George acesta, nu degeaba fetele
întorceau capul după el pe stradă. Dar pe el aşa
îl făcuse Haşem: plinuţ şi timid. Să te cerţi cu
Dumnezeu nu e voie, dimpotrivă trebuie să-i
mulţumeşti că eşti sănătos şi că ai pâinea pe
masă… Fiindcă nu toţi au pâinea pe masă. Aşa îl
învăţase Mamina lui de mic, şi doamna Singer,
buna lui mamă, îi vorbea mereu despre datoria
de-a fi mulţumitor cerului pentru viaţă şi pentru
cele necesare traiului zilnic.
Era în vara anului 1950, iar în familia lui
Yossel – doamna Singer, mama, şi doamna
Wexler, bunica – era multă bucurie. Nepotul şi
fiul lor ieşise primul pe clasă în anul şcolar ce
tocmai se petrecuse. Drept răsplată, bunica –
adică Mamina, cum îi spunea el de mic – îi
făcuse cel mai bun kiggel1 şi cel mai savuros tort
de biscuiţi. „Ce bine găteşte Mamina ta!”, îi
spuse într-o zi prietenul lui cel mai bun, Michael
Moskowitz, băiatul cantorului, după ce amândoi
degustaseră o porţie dublă de cioualant2. „Aşa e,
se umfla în pene Yossel, nimeni nu găteşte mai
bine ca Mamina mea. Să vezi ce gâscă umplută
cu prune ne-a trântit de Roş haŞana…! Te lingi
pe degete, nu alta…” Lui Yossel îi plăcea să o
laude pe Mamina în faţa lui Michael, pentru că
acesta era foarte pofticios şi înghiţea în sec de
câte ori vorbeau despre mâncare şi acest lucru îl
amuza. „Să vezi ce cap de peşte a gătit…! Cu
ghimbir…” Figura nostimă a prietenului său din
copilărie îi miji un zâmbet amar în colţul
buzelor. „De ce nu am şi eu un tată care să mă
apere? De când nu-l mai am pe tati, nu mai e
nimeni să mă ajute cu aceşti băieţi răi. „Sunt
singur… singur…” Oftă icnit, din străfundul
sufletului în timp ce îşi ştergea lacrimile scurse
pe bărbie. Obrajii plini, uşor căzuţi, şi fruntea
îngândurată îi dădeau un aspect de om bătrân şi
necăjit.
Şi Mami şi Mamina îl iubeau pe Yossel al
lor ca pe un giuvaer. „Comoara bunicii!”, il
alinta deseori Mamina, în timp ce îl mângâia pe
creştetul capului, netezindu-i părul des şi ţepos.
Lui Yossel îi plăceau mâinile ei plinuţe şi i le
săruta de fiecare dată în astfel de ocazii tandre.
Mami venea la patul lui în fiecare seară să-i
ureze O noapte cu vise frumoase!, sărutându-l
afectuos pe frunte, după ce rosteau împreună
rugăciunea înainte de culcare din Siddur. Ce mult
îi plăcea parfumul ei Channel pe care îl răspândea în
cameră…! şi părul acela negru ca pana corbului
revărsat pe umeri… şi ochii ca doi cărbuni negri,
strălucitori. „E frumoasă tare Mami!” îşi spunea
Yossel, „nu degeaba îi face curte nesuferitul ăla
de Immanuel, proprietarul restaurantului din
Şoseaua Colentina. Oare de ce nu mai foloseşte
astăzi Mami acelaşi parfum? L-a schimbat cu
unul de violete …dar mie nu-mi place.”
„Ş’ma Israel, Adonai Elocheinu, Adonai
Echad…”, începu Yossel să rostească cu voce
tare, frecându-se la ochi: „Doar am venit să mă
rog. Ştiu că azi nu e Şabat, dar simţeam nevoia
să stau de vorbă cu Tine, Adon – Adoneinu. Rabi
Leon zice că cel mai bine te rogi la sinagogă, dar
eu simţeam nevoia să-Ţi vorbesc acum,
Adoneinu. Dar Tu eşti un Foc mistuitor –
Mamina aşa îmi spune mereu – de aceea am
aprins Menora în aceasta seară să-mi amintesc
Cine esti. În camera asta venea şi bunicul să se
roage. Ce frumos ard flăcările Menorei! Aşa se
ruga şi avi Josef, l-am văzut eu demult, când
aveam patru ani.”
„Flăcări, flăcări…” şopti băiatul cutremurându-
se sub povara amintirilor. În noaptea
aceea totul ardea pe Calea Văcăreşti şi pe
Lipscani. Avea 8-9 ani pe-atunci. Într-o zi lua
prânzul cu Mamina în apartamemtul cel nou…
Mami şi tati erau plecaţi la prăvălia lui jupân
Chiril să cumpere vopsele pentru pânzeturi
(aveau o mică fabrică de ţesături la ieşirea din
Bucureşti; de fapt era fabrica unchiului Şmil).
Locuiau pe Calea Văcăreşti la etajul 1 al unui
imobil pe care părinţii lui îl împărţeau cu familia
Waldman, nenea Arthur şi tanti Rivka. Deodată
un strigăt ascuţit de disperare se auzi de la
parter. Era madam Volovici care ieşise desculţ,
răvăşită, cu părul vâlvoi şi cu ochii măriţi de
spaimă. Deschisese precipitat uşa apartamentului,
fără să mai bată, adresându-i-se Maminei:
„Hai Clara afară că arde toată strada! Ia băiatul
şi hai! Descreiereaţii lui Sima au dat foc la
prăvălii, iar acum vin spre noi.”
„Vai de mine!”, strigă Mamina cu mâinile
la tâmple, „vino afară, puiule!” Yossel sări
repede fără să mai deguste delicioasa prăjitură
cu vişine, făcută de Mamina în ziua aceea
special pentru el. Pe stradă forfotă, lumea fugea
înnebunită, care încotro. Fumul era înecăcios,
irespirabil, abia se mai desluşea la doi – trei
metri în faţă. Un bătrân aproape orb, proptinduşi
cu greu bastonul de caldarâm, întreba într-una
ca trezit dintr-un somn: „Ce se întâmplă, mamă?
Mamă, unde suntem?” Trecând pe langă
Mamina o prinse strâns braţ: „Nu mă părăsi,
mamă? Fie-ţi milă de mine! Nu mai văd nimic…
numai văd pe unde calc. Vai de noi!” – „Stai
liniştit, omule, uite-aici …Că trece şi nebunia
asta.” Mamina îl ajută în grabă, mai mult cu
forţa, să se aşeze pe o piatră mare, artizanală, din
faţa scării unui bloc.
O femeie cu privirea rătăcită fugea cu un
copil mic la piept. Copilul, înfăşurat într-o
plăpumioară colorată, răcneea cât îl ţinea gura,
acoperind vaietele mamei. „Ajutor! L-au ucis pe
tata mare iar pe ceilalţi doi copii i-au urcat în
tren…Unde-i duc, Doamne, unde-i duc?” Yossel
o ţinea strâns de mână pe Mamina care începuse
să se roage cu voce tare: „Ş’ma Israel! Fie-Ţi
milă de noi Adoneinu! Fie-Ţi milă de noi,
suntem poporul Tău. Nu ne părăsi,
Dumnezeule!” Trecură de brutăria lui Şloim. În
faţa magazinului de bijuterii al lui Iţik
Markovici, vreo şapte – opt tineri dezlănţuiţi
spărseseră geamul, şi intrară înăuntru rupând
catifelele şi stativele pe care erau aşezate inelele
de aur şi argint. „Jos, jidovii din ţara asta!
Moarte jidanilor, paraziţilor!” Instinctiv Yossel
îşi acoperi urechile cu palmele. Mamina,
speriată, îl trăgea de braţ iar strânsoarea îl durea.
„Mamina, unde mergem noi acum?” o întrebă
copilul scâncind. „Puiule mergem la unchiul
Carol acasă (Carol era fratele mai mic al
Maminei). Hai, taci! Uite, nu mai avem mult…”
îl ostoi bunică-sa.
În blocul unchiului Carol – stăpânul unui
apartament cochet într-o vilă cu trei etaje, patru
străzi mai încolo de strada lor – geamurile, ca
nişte guri căscate fără dinţi, erau sparte de jur
împrejurul parterului. Cioburi, sticle goale şi
hârtii acopereau frumoasa curte cu zambile şi
trandafiri. Le deschise tanti Roza, mătuşica, cum
îi spunea Mami, afectuos. „Clara, draga de tine!”
Şi Roza ridică mâinile spre cer …buzele îi
tremurau iar ochii înotau în lacrimi: „L-au luat
pe Carol de pe stradă. Mi-au spus vecinii care
l-au văzut în camionul acela… Era şi ginere-tău,
Albert, acolo… toţi bărbaţii au fost urcaţi cu
forţa de legionari.” – „Cum? se îngrozi Mamina.
I-au bagat în camion? Să-i ducă unde? Şi Alice?
Unde-i Alice?” Mamina, slăbuţă, uşor adusă de
spate, părea şi mai mică sub incidenţa
îngrozitoarei veşti. Începu să plângă cu faţa
îngropată în mâini, prăbuşindu-se într-un fotoliu.
Roza, oftând, îi aduse o pernă să şadă comod.
Yossel se ghemui şi el într-un fotoliu…
În suflet îi răsuna plânsul Maminei ca un clopot.
„Fie-Ţi milă, Doamne, Dumnezeul lui Israel! Ai
milă de noi, Adoneinu! Ş’ma Israel! Ş’ma
Israel… Ş’ma Israel!” …Şi bătrâna adormi în
spaima aceea. Spre seară se auziră ciocănituri în
uşă (soneria nu mai funcţiona). La uşă era…
Mami. „Mami!” ţipă băiatul, cu cel mai puternic
strigăt de care fusese el vreodată în stare. Alergă
spre ea să o îmbrăţişeze. Ce bine se simţea la
pieptul ei! „Yossele, pui mic, mergi cu tanti
Roza în camera cealaltă. Trebuie să vorbesc cu
Mamina.” Copilul se desprinse cu greu din
îmbrăţişare… Ce voce stranie avea! Prin uşa
întredeschisă îşi auzi mama spunându-i bunicii:
„I-au împuşcat în pădurea Băneasa. Au fost mai
mult de doisprezece bărbaţi.” O tăcere de
mormânt se lăsă pentru câteva minute, apoi un
urlet cumplit, ca de fiară ranită, se înalţă în
văzduh, urmată de altele două.
Braţele sfeşnicului ardeau blând.
Isus si omul
Băiatului i se cuibăriră două lacrimi între genele
blonde care se prelinseră pe bărbia plinuţă. Luna
îşi trimisese clar-ul chiar în geam. Tăcerea
noptii înlemnea toate lucrurile din jur: masa,
scaunele, fotoliul, oglinda…; nici pendula nu
mai ticăia. O linişte grea, dar calmă, cuprinsese
ca într-o mreajă întreaga atmosferă. „Mami şi
Mamina dorm… Bine fac, sărăcuţele!” gândi
Yossel. „Am rămas eu să veghez. Nu sunt eu un
adevărat bărbat în familia asta? Aşa îmi spune
mereu şi rabi Leon…Yossel să ai grijă de mama
şi de bunica. Are dreptate rabinul… Oh,
Adoneinu, dă-mi Tu putere!”
Baiatul tăcu şi contemplă sfeşnicul.
Rămase aşa, aproape nemişcat, preţ de câteva
minute. De-odată, şamaşul începu să ardă
ciudat. Flacăra nu mai era verticală şi alungită,
ca orice flacără normală, ci ardea concentric, în
cercuri mari ca nişte rotocoale solare. Băiatul
privi siderat această ciudăţenie minunată. Se
trezi spunând în gând, fără să vrea: „Ş’ma Israel,
Adonai Elocheinu, Adonai Echad…” –
„Yossel!” Un glas puternic, vibrant ca o
cascadă, străbătu încăperea… – „Yossel!
Yossel!” se auzea Glasul ca un ecou.
„Adoneinu, sunt aici!” îngăimă băiatul speriat,
închinându-se până la pământ în faţa
Sfeşnicului. „Eu sunt Cel ce sunt! Dumnezeul
lui Abraham, Itzhak şi Yaakov! Nu te teme! Eu
te voi întări şi te voi ocroti oriunde vei fi!”
Apoi, tăcere… Cu faţa pe covorul moale,
băiatul simţi o pace fără sfârşit cum pune încetîncet
stăpânire peste sufletul lui. În nări i se
prelingea o boare ciudată ca o mireasmă
proaspată de răşină de brad… „Doamne
Dumnezeule, iartă-mă! Tu erai aici şi eu n-am
ştiut …” şopti Yossel fericit şi supus. Prin
ferestra deschisă, noaptea îşi cernea razele bolţii
senine …Culcat pe podea, băiatul zâmbea,
mângâiat de reflexele celor şapte flăcărui.
Dimineaţa se trezi la ciocăniturile lui
Mami. Sfeşnicul era stins, cu lumânările arse
până la ultimul muc. „Yossel, te-ai trezit,
scumpule?” Băiatul se ridică… Pe covor, chiar
acolo unde-şi aşezase capul, observă o mare
pană albă. Zâmbi… O duse la ochi, şi-şi
mângâie cu ea pleoapele încă umflate de somn.
Strângând-o apoi în mâini, se grăbi să-i descuie
uşa, fericit,  lui Mami.

(Bucureşti, August – Noiembrie 2014; din volumul Pana unui înger)

10 răspunsuri la DE VORBĂ CU UN SFEŞNIC

  1. Amedeo Roth zice:

    Şalom aleheihăm. Felicitări pt povestirea aceasta atât de realist expusă şi cu talent! Mulţumesc, sărut mâna.

  2. Amedeo Roth zice:

    Aşteptăm următorul volum căci scrieţi foarte bine şi partea de proză. Felicitări, este superbă povestirea! M-am regăsit pe mine cu tinereţea mea în ea. Haşem vă binecuvânte, inspire şi însoţească!!!!! Cu prietenie : Amedeo&Constance Roth

    • Matei - Claudiu Arghire zice:

      Subscriu şi de această dată. Felicitări pt superbul volum de proză! Sunteţi o scriitoare completă, distinsă Otniela.

  3. Anca - Mirabela zice:

    Superba povestirea, scrisa cu clasa si talent. Felicitari!

  4. mariapopovici zice:

    Frumos şi trist în acelaşi timp. Mulţumesc!

  5. Adrian Boluda zice:

    Superbă povestirea, aş putea zice că e tragică. Felicitări, sărutmâinile.

  6. Matei - Claudiu Arghire zice:

    Din păcate vorbim despre o istorie adevărată. Antisemitismul a fost o realitate atunci şi este prezent şi astăzi. Se uită un lucru. Fenomenul Holocastului nazist nu a funcţionat numai pentru evrei. Au fost mulţi creştini care au pierit in lagărele de concentare. S-a început cu evreii şi s-a continuat cu mulţi creştini de diferite etnii. Aşa se poate întâmpla şi astăzi, dacă noi creştinii nu înţelegem că trebuie să ne pocăim de multe păcate lumeşti, care ne-au legat de pământ şi calcă în picioare Legea lui Dumnezeu. Să nu uităm niciodată că se începe cu evreii, dar continuarea se face cu creştinii. Haidem la pocăinţă, fraţilor, căci Dumnezeul nostru este un FOC MISTUITOR! Judecata va începe de la Casa Domnului; să ştim aceasta!

    • Matei, nu le spuneţi rău deloc! Aveţi dreptate! Sunt sigură că toate argumentele Dvs se bazează pe o corectă înţelegere a Sfintelor Scripturi. Fie ca Spiritul Sfânt să vă călăuzească mai departe în studiu, şi astfel să contribuiţi la risipirea întunericului generat de epidemia antisemitismului. Adonai să vă binecuvânteze din Sion!

  7. Dragi Prieteni, vă mulţumesc pentru participarea la acest topic! Mă bucur că v-a plăcut povestea lui Yossel… Pace şi bucurie să aveţi din plin, în Numele lui Yeşua Ha Maşiach! Şalom ahava – pentru voi toţi!

  8. Retta 45 zice:

    Superbă povestirea! Barukh Habbah! Hag Sameakh!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s