Elie Wiesel

Singurătatea supravieţuitorului

Elie Wiesel ( n. 1938 la Sighetu – Marmaţiei,  fiul Sarei şi al lui Şlomo Wiesel; d. 2016, New York, SUA)  rămâne o legendă. Copilul – supravieţuitor al crâncenului Holocaust care l-a deposedat de  rude şi de speranţă,  după ce şi-a regăsit două dintre cele trei surori în Franţa, a îndrăznit să trăiască. Cum? Iată-l destăinuindu-se în două volume remarcabile de memorii, al căror titlu reiterează o aserţiune înţeleaptă rostită de Eclesiastul biblic : „Toate fluviile curg în mare” (vol. I) şi „… Şi marea nu se umple” (vol. II).
Viitorul medaliat al Premiului Nobel pentru Pace (1986), membru al Academiei Americane de Artă şi Literatură (din anul 2001) şi membru de onoare al Academiei Române, s-a născut într-o familie de evrei din Sighetu Marmaţiei, în 1928. Părinţii săi aveau o băcănie mare şi frumoasă în Sighet, iar viaţa copiilor a fost îndestulată şi fericită  până la izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial. În lagărul de la Auschwitz-Birkenau îşi  va  pierde  ambii părinţi, şi pe surioara mai mică, Ţipora. Cu cele două surori mai mari, Hilda şi Beatrice, se va reîntâlni în Franţa, după istovitoarele căutări de reîntregire care –au urmat ieşirii din lagăr. La începutul anilor’50, Wiesel vizitează statul Israel şi primeşte cetăţenie israeliană. Elie Wiesel şi soţia sa Marion Ester — la rându-i scriitoare — au luptat intens pentru demascarea ororilor exacerbate în  lagărele de concentrare, de aceea au creat „Fundaţia Elie Wiesel pentru Umanitate.”Cărţile scrise de Elie Wiesel — în jur de 57 — au în general  o tematică diversă: ficţiune, realism, religie, istorie etc, însă mesajul lor este comun pentru că denunţă în termeni categorici nedreptăţile pe criterii de rasă, etnie şi religie. Cea mai izbutită dintre toate rămâne însă „Noaptea,” o descriere subiectivă despre viaţa din lagărele de concentrare naziste. Cartea, scrisă în anii’ 50, este între  primele trei cărţi de acest gen,  alături de „Jurnalul Anei Frank” şi „Memoriile lui Primo Levi.”
„Pe vremea când s-a născut aici tatăl meu, oraşul era mândru că aparţinea Imperiului Austro-Ungar şi că se numea Marmarossziget. Când am venit eu pe lume, purta orgolios numele de Sighetul Marmaţiei şi aparţinea regatului României Mari. Când l-am părăsit, redevenise Marmarossziget, oraş unguresc de un patriotism ostentativ. Astăzi? Este în subordinea Bucureştiului, dar Budapesta pretinde restituirea lui în numele… Lasă, să nu ne amestecăm în aceste certuri etnice ancestrale” ( Elie Wiesel). Cartea este scrisă într-un ritm alert, întâmplările, întâlnirile, dialogurile, impresiile, amintirile etc, se succed cu repeziciune pentru că  autorul are atât de multe lucruri de spus. Timpul nu are importanţă, cronologia este spartă, datarea sporadică, întâmplătoare, este prezentă doar  pentru a demonstra veridicitatea celor relatate, nu pentru a configura temeinic o carte-jurnal. Naratorul îşi deapănă amintirile în respiraţii scurte, trecând spontan de la o reflecţie la alta, întorcându-se inevitabil,  într-o ciclicitate constantă,  la experienţa traumatizantă din lagărul nazist. De aceea, şi cu atât mai mult din perspectiva autenticităţii,  edificiul geometric al autoimaginilor nu este reflexiv, ci mai degrabă unul refractiv.  Proza lui Wiesel nu se deschide spre final, asa cum este de aşteptat. Dimpotrivă, ea se închide asemenea unei plante somnoroase obosite de prea mult spaţiu, de prea multă lumină: „Într-adevăr, aş putea să povestesc până la sfârşitul zilelor mele despre săptămânile, lunile şi veşniciile pierdute pe care le­am trăit la Auschwitz, lăsând la o parte orice alt subiect, să-mi consacru în exclusivitate viaţa, supravieţuirea, depunerii de mărturii în favoarea tuturor celor răpiţi de vijelia de cenuşă. Dar învăţăcelul mistic din mine nu încetează să mă avertizeze: Atenţie! Nu trebuie să spui prea mult! Secretul adevărului rezidă în tăcere! Iată, deci, dilema, cu neputinţă să taci, interzis să vorbeşti. Aşa că prefer să aştept. Şi să vorbesc despre altceva, despre atâtea alte lucruri, mai curând decât despre experienţa mea la Auschwitz” ( Elie Wiesel).
Sunt de asemenea  prezente în această carte remarcabilă impresiile naratorului despre unii evrei din lume, adevărate diapozitive – profil  împrăştiate cu generozitate  în autoimagini singulare sau plurale : „Sunt mulţi evrei în Maroc. Activi, legaţi de pământul lor şi de suveranul lor. Elogiile pe care le aduc sultanului lor, Mohammed al V-lea, nu pot să nu mă uimească. N-am dreptate. Ar fi trebuit să ştiu. În timpul războiului, sultanul şi-a protejat supuşii evrei, ţinând piept Vichy-ului şi nemţilor. Nici un evreu marocan n-a fost deportat. Dhimi moderni? Dhimi pur şi simplu. Aşadar, nu sunt niciun fel de probleme cu musulmanii? În aparenţă, nu-i pândeşte nicio primejdie. Raporturi de comerţ, de bună vecinătate. Evreii bogaţi întreţin relaţii bune cu musulmanii bogaţi (…). Tot nu reuşesc să înţeleg, dacă lucrurile merg bine aici, pe acest frumos pământ ospitalier, de ce se hotărăsc evreii să înfrunte necunoscutul? Ifergan răspunde: — Pentru un evreu, Israelul nu este niciodată necunoscutul” ( Elie Wiesel).
Cele două volume de Memorii, I şi II, sunt totodată o panoplie vie a dialogurilor şi impresiilor dintr-o lume politicianistă,  mereu în schimbare  pe care, vrând-nevrând, scriitorul o aduce în atenţia cititorilor menţinând  mereu o referinţă sigură :  Ereţ Israelul.  „ Dar până la urmă, America se satură de aceste mişcări. Se declanşează aventura spaţiului: NASA lansează a treia misiune spre lună. Dar în timp ce americanii se plimbă pe acolo, pe sus, clătinându-se uşor, în stradă nimeni nu se mai opreşte ca să ridice capul şi să contemple stelele. Şi aşa, oamenii cedează în faţa rutinei. În Israel, nu există rutină. Războiul, zis de uzură, face ravagii” ( Elie Wiesel).
Iar la finalul relatărilor vivace  are loc  revenirea în ştetl-ul copilăriei…E o retrăire tulburătoare , care ridică o piatră grea aşezată pe suflet; şi nu poate fi îndepărtată decât prin confruntarea fermă cu durerea însăşi. Pe acest eşafod sufletesc,  Elie Wiesel iese din tonul obişnuit al reporterului, păstrând emoţiile copleşitoare într-un plin care se revarsă, inevitabil, în cupa  cititorilor fideli care-au fost dispuşi să-l însotească  în tăcere, pe firul povestirii: „În iulie 1995, revin în oraşul nostru. Pentru câteva ceasuri. Vorbesc despre tine tată, cu doi tineri vizitatori ce poartă numele tău. Le arăt camera bunicilor lor. Mă plimb cu ei prin curte, prin grădiniţa unde-i plăcea lui Ţipurka să se joace cu razele soarelui şi părul ei căpăta reflexe aurii. O văd şi, ca întotdeauna când mă gândesc la ea, ochii mei se umplu de lacrimi. Trebuie să fac un efort supraomenesc ca să-mi ascund faţa, ca să mă ascund sub înfăţişarea mea (…). Acolo este cimitirul. Elisha, Steve, hai să intrăm. Să aprindem o lumânare la mormântul lui Yetev Lev. Poate pune o vorbă bună pentru noi. Ce loc liniştit. Am de gând să mai vin o dată. Cu Hilda. Şi cu Sidney. Şi cu copiii lor. Uitaţi-vă, acolo era hederul. Dascălii mei. Prietenii mei. Să aprindem lumânări şi pentru ei? Ei n-au morminte? Şi dincolo, în faţa casei noastre, Beit Hamidrash al lui Rabi Borscher. Câteva minute de mers pe jos, până la baia rituală: veneam acolo în fiecare dimineaţă. Ieşiva e mai departe, lângă locuinţa marelui rabin. Aş vrea să le spun ceva celor doi băieţi, plini de tandreţe, dar nu izbutesc: mă podidesc lacrimile. Discreţi ei rămân în urmă” ( Elie Wiesel).

( Schiţă  monografică  de Daniela Reghina Onu ; Iulie – 2016 , Bucureşti )