Tudor Vianu

    PROFESORUL DE ESTETICĂ

 Imagine similară

Tudor Vianu ( Tudor Weinberg, n. 1897- d. 1964; este fiul Rosei şi al lui Adolf Weinberg, prin botez Florica şi Alexandru Vianu ) descinde dintr-o familie evreiască dar convertită la creştinism. Profesorul de Estetică al literaturii române, cum era deseori numit,  a fost un spirit ponderat în elaborarea judecăţilor de valoare, un erudit filosof al artei care s-a aplecat cu grijă, devotament şi respect asupra operei literare. Este considerat adevăratul succesor al esteticianului Mihail Dragomirescu, opera sa capitală „Estetica I­II” (1934-1936) este prima sinteză, din perspectivă românească, a unui vast domeniu pluristratificat şi plurivalent: umanistica. Laborioasele lucrări,  „Arta şi frumosul” (1931), „Poezia lui Eminescu” (1930), „Ion Barbu” (1935) şi, bineînţeles, remarcabila „Artă a prozatorilor români” (pe care o termină în august 1941) au rămas repere călăuzitoare pentru istoria şi critica literară românească.
tudor-vianu-portret-de-tinereteTudor Vianu a fost la rându-i un apostat pentru evreimea mozaică, botezul creştin fiind o soluţie existenţială salvatoare pentru mulţi dintre evreii care şi-au dorit integrarea în societatea convieţuitoare . „Botezul creştin constituia pentru evrei o cale, de cele mai multe ori nefericită, de evadare din ghetou (…). Convertirea a reprezentat dintotdeauna o opţiune personală şi niciodată evreii nu au avut pentru convertiţi vreun dram de înţelegere (…). Pentru lumea evreiască convertitul era un soi de paria. În cel mai bun caz era acceptat, însoţit întotdeauna de un surâs dispreţuitor, ca în gluma binecunoscută : Moişe iese dintr-o biserică unde tocmai s-a convertit la creştinism. Pe drum se întâlneşte cu Iţic, prietenul lui din copilărie: Ce faci Moişe? îl întreabă Îţic. Moişe trece mai departe, n-aude, nu vede. Ce-i cu tine, Moişe? Nu mă mai cunoşti?, insistă Iţic. În primul rând nu mă cheamă Moişe, mă cheamă Vasile, îi zice fostul prieten. În al doilea rând nu vreau să stau de vorbă cu voi evreii, care L-aţi răstignit pe Domnul nostru Isus Hristos” (  Ion Vianu).

Imagini pentru ion vianu
Cazul familiei Vianu este interesant în ceea ce priveşte integrarea alterităţii şi merită atenţie. Fiul criticului, medicul Ion Vianu, care în 1977 a părăsit România decizându-se pentru un lung exil în Elveţia, a simţit acum câţiva ani nevoia unei confesiuni ample, din care extragem un fragment care ne oferă o detaliată imagine,  edificatoare pentru studiul de faţă. „În acei ani Al. Vianu (bunicul) s-a căsătorit cu o domnişoară Roza Leibovici din Iaşi, fiica unui bancher. Împreună au avut cinci copii: pe Constanţa, Victoria şi Cornelia, iar la urmă doi băieţi — pe Tudor şi Alexandru. Pe la sfârşitul anilor 1880, Alexandru, Florica, şi cele două fete mai mari, s-au botezat. Faptul a stârnit animozitate în cercurile mozaice, aşa cum o atestă anumite atacuri din Curierul evreiesc. Dar chiar şi familia, fraţii şi surorile lui Alexandru au receptat creştinarea ca pe un şoc şi o anumită răceală, dacă nu chiar o ruptură, a urmat şi s-a instalat în mod durabil. Zarurile fuseseră aruncate. Când s-a născut tatăl meu, Tudor, la sfârşitul lui 1897, ca fiu al medicului primar al judeţului Vlaşca, Vienii erau o familie burgheză obişnuită a provinciei româneşti (…). Tatăl meu, Tudor Vianu s-a născut într-o familie creştină şi a fost botezat înainte să împlinească un an. Fără coşmarul istoriei nimic nu ar fi trebuit să-i amintească de originile lui evreieşti. Dar istoria e rareori lipsită de surprize… Când au început legiuirile antisemite, mai întâi sub Carol al II-lea, apoi în scurta perioadă de dominare legionară, a avut de suferit. Promovarea lui ca profesor a fost întârziată. Adversarii, invidioşi de tot felul, nu ezitau să folosească argumentul rasial. I-a lipsit foarte puţin, în toamna lui 1940, să fie eliminat din Universitate şi, dacă lucrul nu s-a petrecut, este pentru că secretarul general al Ministerului de Instrucţie îi fusese student şi a intervenit personal” ( Ion Vianu ).
Imagini pentru criticul tudor vianuCriticul Tudor Vianu a beneficiat de o gândire limpede asemenea unui cristal, şi a  construit un edificiu analitic în detaliu, cărămidă cu cărămidă, pornind de la situarea istorica a unei opere literare pentru a o completa ulterior cu observaţii despre circulaţia temelor şi motivelor abordate. N. Manolescu afirmă despre el în Istoria sa critică…” Didacticismul lui Vianu ne opreşte de obicei înaintea lui: ne întăreşte în speranţa de a şti mai mult, totul chiar fără să ne determine a pune la îndoială perspicacitatea minţii. Ne instruieşte, fără să ne primejduiască, aşa cum o face adesea Călinescu. Vianu nu e un creator, ci un consolidator. Şi are o viziune organică a cercetării. Din păcate creaţia înseamnă şi ruptură. Vianu e un sceptic, lipsit de acea candoare datorită căreia creatorul, ca şi copilul, se poate legăna în iluzia că tot ce face este original şi nou. Acest scepticism are la origine o prudenţă de om foarte învăţat. Vianu ni se înfăţisează de la primele sale studii în ipostaza unui adult prea conştient de bogăţia tradiţiei ca să-şi îngăduie libertăţi absolute”( Nicolae Manolescu ). Remarcabilă, prin simetria elocinţei, este „Arta prozatorilor români,” pe care N. Manolescu o defineşte drept „cea mai interesantă şi originală operă a lui Vianu.” Singurul neajuns  — în ce ne priveşte — este generat de insatisfacţia de nu-i regăsi deloc pe scriitorii evrei între  paginile acestei valoroase lucrări. Unii critici literari de etnie evreiască susţin că lucrarea a văzut lumina tiparului în plină dictatură legionară (1941) şi, de aceea, autorul a fost nevoit să-i elimine dinadins pe scriitorii evrei,  a căror prezenţă, în mod cert, ar fi stârnit aprige împotriviri.
tudor-vianu-casa-memorialaO pledoarie pentru definirea şi utilizarea stilului ca „întrebuinţare individuală a limbii” este studiul „Dubla intenţie a limbajului şi problema stilului”. Aici criticul simte nevoia să adâncească multe dintre silogismele neelucidate din Criticile lui Titu Maiorescu, cărora le adaugă profunzimea limpede a interpretărilor sale coerente. Cele două sintagme pe care le foloseşte sunt „ funcţia tranzitivă” şi „ funcţia reflexivă” a cuvântului, iar referinţa preferată rămâne, indiscutabil, Sadoveanu, plăsmuitorul de peisaje unice în proza românească:  „Opera literară reprezintă o grupare de fapte lingvistice reflexive prinse în pastă şi purtate de valul expresiilor tranzitive ale limbii. Desprind la întâmplare, dintr-o povestire a lui Mihail Sadoveanu, următorul pasagiu: Vremea era pe la toacă, dar căldura era încă în toi şi juca rotind ca răsfrângerile unei ape tainice pe deasupra caselor adormite. Uliţa se ridica, pustie şi singuratică, spre strălucirea asfinţitului. Clopote începură a bate dulce şi trist, de la bisericile târgului. Fetiţa se opri o clipă în loc, ascultând (…). O lectură atentă a pasajului de mai sus ne face să simţim din moment în moment cum trecem de la simpla intenţie tranzitivă la intenţia reflexivă. Privită în totalitatea ei, amintita expresie literară este produsul coadaptării celor două intenţii, punerea lor de acord într-un întreg în acelaşi timp comprehensibil şi expresiv” ( Tudor Vianu).

( Schiţă  istorico – critică  de Daniela Reghina Onu ; Aprilie – 2017 , Bucureşti )

Un răspuns la Tudor Vianu

  1. un ucenic zice:

    n-as fi crezut ca Tudor Vianu a fost evreu. avem un liceu in Bucuresti care ii poarta numele. ma intreb daca elevii stiu asa ceva. Mesia e viu, shalom!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s