DOAR UN PACHET DE BISCUIŢI

      de Daniela Reghina Onu

Se încălzise brusc afară, iar micul
oraşel de munte revenea la viaţă
asemenea unui om care zăcuse
multă vreme bolnav de plămâni. Bătea încă
vântul, însă pe străzi, în dimineţile mai târzii,
când soarele îndrăzneţ se cocoţa din ce în ce mai
sus pe bolta cerească, ieşeau bunicii cu nepoţeii
lor de mână la plimbarea zilnică de sănătate.
Străzile dezmorţite mai păstrau mici movile de
zăpadă pe margini care colcăiau în apa ce se
străduia să intre în cimentul crăpat. Unele
doamne, mai cochete, renunţaseră la
încălţămintea de iarnă şi păşeau arogant, printre
vestigiile iernii de pe trotuar, în pantofii eleganţi
cu tocuri. O crenguţă azvârlită de vânt încoace
şi-ncolo, hârtii vechi de ambalaje, flori căzute
din buchetele prea pline, toate erau călcate de
tălpile grăbite şi neglijente ale trecătorilor.
Rebeca îşi strânsese la repezeală cele
câteva hăinuţe cu care venise în rucsacul de
spate. Poposise un sfârşit de săptămână în oraşul
natal, să se mai odihnească după stresul zilelor
obişnuite, de la serviciu – o şcoală bucureşteană, ca
multe alte şcoli şcoli din România postrevoluţionară
– iar mătuşa ei, tanti Margareta, îi aduse câteva
plăcinte moldoveneşti cu brânză, abia scoase din
cuptor, într-o sacoşă de pânzică jerpelită. „Am
uitat, Rebeco! Ţi le pun în sacoşa cealaltă unde
sunt sandvişurile pregătite de unchiu-tău, să le ai
împreună dacă ţi-o fi foame în tren. Drumul e
lung…”
„Lasă, tanti Margareta, ştii doar că trebuie
să trebuie să prind trenul de 13.45. Şi uite, nu-mi
găsesc pulovărul albastru, cel cu gulerul
înalt…L-ai văzut matale pe undeva?” Fata îşi
roti ochii prin camera unde fusese găzduită,
căută în şifonier panicată şi răscoli câteva haine
de-ale băieţilor – verii ei mai mici – aşezate în
dezordine pe cuierul din holul de la intrarea în
apartament. „Uf, pierd trenul! Unde-ar putea fi?”
Rebeca făcu câţiva paşi mari până în
sufragerie, survolând -o din prag cu o
sprânceana ridicată – semn neîndoielnic de
iritare. La clasă elevii îi cunoşteau supărările
numai după sprânceana stângă, care se distanţa
de cealaltă atunci când vreunul dintre ei
răspundea greşit la Limba şi literatura română,
sau când obrăzniciile întreceau măsura. „Iată-l!
L-am găsit, tanti Margareta!” strigă ea. După ce
îşi îmbrăcă pulovărul gros, din lână de oaie,
împletit în ochiuri mari de tanti Anicuţa de la
Straja – un sat de megieşi de lângă oraşul
copilăriei ei – Rebeca îşi sărută în viteză mătuşa
pe ambii obraji, care abia mai apucă să-i spună
din capul uşii: „Scumpo, sărut-o pe maică-ta şi
complimente lui Leon!”
Ascensorul vechi se opinti de câteva ori
când primi comanda P, şi, dând drumul
zgomotelor de fiare ruginite, reuşi să ajungă la
destinaţie zgâlţâindu-se din toate încheiturile
metalice, ca o tusă ofticoasă de fumător înrăit.
Să mă văd în gară mai repede, şi mă liniştesc,
îşi spuse tânăra femeie în timp ce cobora scările
de la intrare. Nu ştiu de ce mi-am cronometat
timpul cu atâta lejeritate. Ce m-ar mai certa
mama…! Iar mi-ar spune că a muncit de trei ori
cât mine, că deh…pe vremea lui Odiosului
programul era program, se muncea şi sâmbăta
până la orele 14. Cine mai avea timp de Şabat?
Se opri totuşi o clipă să privească sus, la etajul
mătuşii …Margareta părea un copilaş de după
grilajul balconului. Îi făcu semn cu mâna şi o
strigă. Însă Rebeca după ce îi răspunse cu o
mână la gură, mimând sărutul, traversă în goană
strada; semaforul îşi clipocea culoarea verde,
care din clipă în clipă se putea schimba în roşu.
Vizavi era capătul de linie pentru
troleibuze. Unul, cu numărul 5, chiar se pregătea
să plece. E bine!, îşi spuse Rebeca, am timp să
prind trenul de 13. Ăsta merge direct la gară. Şi
cu un oftat din toţi plămânii, păşi înăuntru. Se
aşeză pe un scaun în faţă, chiar în spatele
şoferului. Un soare cald, dar blând, soare
liniştitor de munte, înveselea geamurile cu raze
jucăuşe ce alunecau de la o fereastră la alta, de
la un călător la altul.
Rebeca se simţi iar copil… Ce bine îi era
pe-atunci! Un copil cuminte şi silitor, cu
ghiozdanul aşezat la spate, sărind din autobuz în
tramvai să nu care cumva să întârzie la şcoală.
Maică-sa, doamna Rotman, a fost o femeie tare
ambiţioasă în tinereţele ei. „Un singur copil am,
dar fac din el om!” o auzea mereu răspunzândule
vecinilor, în conversaţiile cu prietenii la
telefon, sau pe scară, la o banală frază: „Bună
seara, doamnă! S-a stricat vremea iar…” Şi a
reuşit, în felul ei, cum obişnuia Rebeca să se
consoleze… Pentru că ea şi-ar fi dorit o altă
carieră. De pildă, i-ar fi plăcut să picteze – când
era în şcoală gimnazială avea talent la peisaje; io
spusese profesorul de desen, domnul Vasiliu
de la Şcoala 194 – însă, aş, ţi-ai găsit cu doamna
Rotman! „Asta nu-i meserie serioasă, Rebeca! E
un capriciu trecător! N-ai decât să pictezi de
drag cât vrei, dar numai după ce îţi faci o carieră
onorabilă.”
Troleul mare şi deşirat, asemenea unei
omizi obeze, se mişca greoi pe străzile înguste
ale orăşelului de munte. Oameni puţini pe străzi,
tineri mai deloc, mai mult vârstnici ieşiţi la
plimbare după prânzul tihnit de duminică. În faţă
se vedea deja gara urbei. Ce mică i se părea!
Avea un aspect liliputan, flancată de o parte şi
de alta de două străzi cu blocuri înalte. Nu-mi
plac blocurile înalte în oraşele de munte! îşi
spuse Rebeca în timp ce sări repede afară,
precipitându-se spre casa de bilete. Când eram
copil nu se construiau asemenea cazemate în
acest superb oraş. Urbaniştii de azi nu mai au
bun-gust.
În faţa casei de bilete, doar trei călători la
rând. Panoul de Informaţii arăta că trenul spre
Bucureşti urma să plece abia peste două ore.
Cum e posibil? Credeam că pleacă peste zece
minute. Au scos trenul de 13.45?!. „Doamnă, fiţi
amabilă, trenul de 13.45 mai e valabil?” Femeia
de la ghişeul de Informaţii o privi mirată. „Scrie
acolo, domnisoară!” Mâna inelată de după
gemuleţul ghişeului punctă peretele. „Astazi 17
martie, şi mâine 18 martie 2011, trenul PN. –
Bucuresti, cu plecare la orele 13.45, nu circulă!”
În sfârşit, asta e! îşi spuse fata. Nu mai am timp
să mă reîntorc la matuşa… Nici dacă aş alerga,
n-aş fi sigură că mă pot încadra în timp.
Se aşeză la coadă pentru trenul de la 16:05.
În faţă o doamnă voia o reducere pentru un copil,
iar casiera nu era de acord; copilul nu avea
carnet de elev. „Uitaţi-vă şi dumneavoastră,
fetiţa mea este în clasa a IV-a. M-am grăbit să
ajung la trenul acesta, care nu circulă, şi am uitat
carnetul acasă. Ce vreţi să fac? Să-i plătesc un
bilet întreg?” Impenetrabilă, casiera nu ceda
nicicum. „Sunt controale în tren, doamnă! Eu nu
mă risc să-mi pierd pâinea. Dacă nu aveţi
carnetul de elev, plătiţi biletul întreg.” Doamna
cedă – trebuia să plece numaidecât cu acest tren –
şi îi întinse casierei banii bombănind: „Daţi-mi
două bilete întregi! Nu mai există omenie în ţara
asta! S-au stricat toate după Revoluţie…”
Rebeca întoarse capul. Peisajul de-afară era mai
atrăgător… Munţii începeau să-şi contureze
piscurile albastre ca nişte suliţe împlântate în
pânza incertă a cerului.
Un domn foarte înalt, din spate, cu o
înfăţişare de extraterestru teleportat instantaneu
pe planeta Pământ, o atenţionă amabil, cu o
frumoasă voce timbrată, că doamna dinainte
terminase: ,,E rândul dvs, domnişoară!” Tânăra
femeie ceru biletul mecanic; înfăţişarea marţianului
devenea obsesivă. Ciudat! Parcă l-am mai vazut
undeva. Unde…?Ce bizar pare cu părul alb ca
lâna şi faţa mai albă decât varul! Şi vocea…
Parcă se liniştise de toată frământarea la auzul
vocii calme şi bune a acestui om. „Un bilet,
clasa a II-a, până la Bucureşti, cu trenul acesta,
de 16.05” – „Vă pot oferi un loc la geam?” o
întrebă amabilă casiera – „Desigur, cum să nu.
Mulţumesc!” Fata plăti biletul, şi fără să mai
arunce o privire în urmă, ieşi din rând căutând
repede cu privirea un chioşc de unde ar fi putut
să-şi cumpere ceva de mâncare. Plecase prea în
grabă de la tanti Margareta. Nu-şi luase
sandvişurile cu brânză, roşii şi castraveciori ( din
grădina de Peste Vale a unchiului Fane ) şi nici
plăcintele ei grozave… Uitase sacoşa în hol.
Pe cele patru linii erau dispuse trenuri
personale. Vagoane destul de rudimentare,
afumate şi aburite, trase de locomotive vechi,
aduse în gară parcă din secolul de trecut. De-o
parte şi de alta, pe cele trei peroane disponibile,
mai multe grupuri de călători aşteptau să urce în
vagoane. Majoritatea aveau genţi grele din pâslă
colorată, burduşite cu alimente. Unii pasageri,
probabil aceia care aşteptau trenurile următoare,
îşi serveau masa chiar acolo, printre bagaje, cu
sorbituri mari de apă, suc sau vin – fiecare ce
avea în sticle. Rebecăi i se făcu brusc foame. La
capătul peronului principal, cineva o îndrumă
spre un chioşc „cu de toate.” Îşi cumpără un
pachet mare de biscuiţi cu cremă şi o sticlă de un
litru de suc natural din portocale. Băgă biscuiţii
în buzunarul genţii, şi degustând din mers sucul
de citrice, se îndreptă spre o bancă liberă. Îşi
scoase revista de literatură pe care o cumparase
la venire, din Gara de Nord, şi începu să citească
un articol despre scriitorul ei preferat, Mario
Vargas Llosa. „Îmi permiteţi?” La capătul
băncii, cu bagajul în mâini, stătea cuminte…
Extraterestrul. „Vă rog, e liber!” spuse ca trezită
din somn tânăra femeie. Şi pentru a evita un
posibil dialog, se adânci în lectură.
Or fi buni biscuiţii? se întrebă Rebeca
întorcându-şi privirile către bărbatul uriaş de
lângă ea, vădit deranjată de mişcările pe care
acesta le făcea pentru a se instala comod pe
bancă; tocmai îşi văzu pachetul cu biscuiţi
aşezat între geanta ei şi cea a vecinului.
Îl desfăcu repede, şi muşcă cu poftă dintr-un
pişcot crocant cu cremă de ciocolată. Delicios!
îşi spuse. Pe când se pregătea să mai servească
unul, îl auzi pe ciudatul vecin muşcând cu
nonşalanţă dintr-un pişcot. Nu se poate, cum este
posibil să pună mâna pe lucrul altuia? Să văd,
poate e o greşeală …Şi privi cu coada ochiului
către vecin. Într-adevăr, acesta îi consumase un
biscuit. Să văd dacă mai îndrăzneşte să ia.
Bărbatul, într-adevăr, nu se oprise la un singur
biscuit. Continua să se servească, de fiecare dată
spunând cu voce tare: „Ce buni sunt!” Asta-i
nesimţire curată! Dacă mi-aş lua frumos inima-n
dinţi şi i-aş ţine un discurs despre buna-creştere?
Tânăra femeie închise furioasă revista. De altfel, nu
se mai putea concentra, gândul ei era numai la
pachetul de biscuiţi şi la lipsa de maniere a
Ciudatului.
Într-adevăr, uriaşul alb, ascuns sub pălăria
cu boruri largi de cowboy, părea un sfinx; calm,
imperturbabil, omul părea că se relaxează în timp
ce savura tabloul munţilor albăstrii din faţa lor.
Avea dreptate, imaginea era feerică. Soarele îşi
despletise razele peste coamele muntoase astfel
încât peisajul montan părea mult asemănător
celui marin, lunecând de la cenuşiul nisipos la
cel mai intens albastru. Peste vârfurile munţilor
plutea o ceaţă ca un abur duios, îndulcind
înăsprirea pietroasă.
În gara mică, pe primul peron, lumea
începea să forfotească, semn că trenul rapid
urma să sosească. Vine trenul! îşi spuse Rebeca.
În pachet mai rămăsese un singur biscuit. Să-l
văd acum! Imediat îi spun câteva, de-o să mă
ţină minte toată viaţa. Mulţi mitocani mai sunt
pe lumea asta! Bărbatul ridică din pachet
ultimul pişcot, îl rupse în două, şi-i oferi vecinei
sale o jumătate. Consternată, Rebeca luă
jumătatea şi o ţinu preţ de câteva minute în
mână, apoi o înghiţi mai mult nemestecată.
Omul o privea zâmbind… Acelaşi zâmbet plin
de bunătate răsfrânt pe toată faţa albă ca varul,
care îl făcea să pară şi mai extraterestru. „Trenul
Rapid 627, în direcţia Bucureşti N, va pleca din
staţie de la linia întâia. Vă rugăm, poftiţi în
vagoane!” Fata se ridică brusc, şi fără să-i
adreseze bărbatului de lângă ea un cuvânt, fără
sa-i arunce măcar o privire, păşi repede către
vagonul al 3 -lea, unul de clasa a II -a.
În compartiment era o doamnă cu părul
grizonat, foarte îngrijit coafat. Ochelarii cu rama
aurie, şi felul în care îşi sorbea cafeaua dintr-un
termos cu pahar, completau portretul unei
intelectuale. Rebeca o salută, îşi aşeză bagajul
deasupra, în dreptul numărului 42, şi se aşeză
confortabil la fereastră. Involuntar, privirile ei
fugare au început să parcurgă peronul; zărise în
sfârşit banca unde aşteptase trenul… Toate erau
la locul lor. Peronul se descongestionase de
călători, mai rămăseseră doar rudele celor din
tren, care, emoţionaţi, auzind fluierul ceferistului
îşi ridicau braţele să-i salute de bun-rămas pe cei
dinăuntru. Extraterestrul nu se vedea niciunde.
S-o fi urcat într-un alt vagon… Mare nesimţit!
Auzi …mi-a mâncat aproape tot pachetul de
biscuiţi şi n-a zis un cuvânt… Nici ultimul
biscuit nu mi l-a lăsat întreg…! Încă indignată,
Rebeca se dezbrăcă de geacă şi îşi căută revista
în buzunarul genţii de voiaj. Poate-aici o să-mi
tihnească lectura… O privi scurt pe vecina de
compartiment. Doamna grizonată, ca toate
doamnele de vârsta ei, părea cumsecade şi destul
de volubilă în a recepta emoţia oamenilor din
gară care le făceau gesturi tandre rudelor, sau
prietenilor, din trenul ce tocmai se urnise din
loc.
Locomotiva şuieră strident in timp ce
călătorii se linişteau, fiecare, la locurile lor.
Oraşul rămăsese departe, tot mai departe…
Gospodăriile megieşilor se deschideau şi se
închideau ca nişte file colorate dintr-o carte de
poveşti. Ce repede au trecut zilele astea libere.
Pe hol se auzi glasul controlorului: – Bună ziua,
biletele vă rog!” După vizarea biletului, Rebeca
se aşeză mai confortabil, simţindu-se mult mai
eliberată de grijile călătoriei. Închise ochii. În
minte îi năvăliră crâmpeie din sejurul petrecut la
tanti Margareta. E bună tare mătuşica, parcă-i
mai bună decât mama, deşi e sora ei… Sau mi
se pare? A pregătit totul atât de frumos, nu ştia
ce să-mi mai dea, numai să mă simt bine la ea.
Tânăra femeie nu se simţea confortabil
că, odată întoarsă acasă, va trebui să intre iar în
aceeaşi rutină ameţitoare : şcoală, piaţă, casă,
pregatirea dizertaţiei de master. Devenise, odată
cu trecerea anilor, un mic roboţel care executa
comenzile altora. Trebuie s-o fac şi pe asta, îşi
spunea mereu. Apoi, reproşurile părinţilor că nu
e în stare să-şi găsească şi ea un bărbat, ca toate
fetele de teapa ei, să se aşeze la casa ei, cum au
făcut multe dintre colegele şi prietenele ei de
liceu şi de facultate. „Nici Iosif al doamnei
Leibovici, nici Karl al lui madam Katz, nici
George al lui Ica Lupu…? Atunci cine-o fi bun
pentru tine, Rebeca?” o întreba aproape zilnic
doamna Rotman, exasperată de lipsa de
comunicare a fiicei, de nepăsarea ei. „Eşti leit,
taică-tău! Mută! Dacă te întreb eu ceva răspunzi,
altfel nici nu s-ar cunoaşte că eşti acasă.”
Degeaba încerca Rebeca să se apere: „Dar
vorbeşti numai despre măritat, mamă. Spune şi
tu altceva, şi îţi răspund”. Însă doamna Rotman
o ţinea pe-a ei: „Îţi trece vremea şi nu se mai
uită nimeni la tine. Nu vezi, ai început să faci
riduri pe frunte pentru că citeşti şi iar citeşti, în
loc să ieşi cu unul din băieţii ăştia buni la o piesă
de teatru. Când ai de gând să te măriţi? La
cincizeci de ani?” Of, mamă, iar începi! îi
răspundea Rebeca în şoaptă, pentru sine.
„Nu-mi place niciunul! Nu mă mărit!”
striga Rebeca, râzând. Abia către sine, cu vocea
scăzută, îşi permitea să fie sinceră. De când l-am
pierdut pe Laurenţiu… Laurenţiu era altfel, şi
mă iubea cu-adevărat… De ce a trebuit să plece
în Canada? Şi de ce accidentul acela stupid
când maşina i s-a făcut praf, iar el n-a mai putut
fi salvat…? Întrebări dureroase, fără niciun
răspuns.
„Bună ziua! Biletele la control, vă rog!”
Abia le-am arătat, se miră Rebeca. Ceferistul
intră jovial, cuprinzându-le pe cele două doamne
într-o singură privire, iscoditoare. Era altul.
Trecuseră de Bacău, unde se schimba
locomotiva, şi noul controlor trebuia să-şi facă şi
el treaba bine. „Doamnelor, v-aş ruga şi un act
de identitate alături de bilet.” Ce să mai vadă,
dacă se uită în buletin? Dacă sunt infractori în
tren? se întrebă Rebeca ofensată. Nici cealaltă
doamnă nu se simţea mai bine. Începuse să-şi
caute buletinul, în mod cert nu-l avea la
îndemână, în genţile mari de deasupra. L-am pus
într-unul dintre buzunarele rucsacului. Fata se
ridică repede şi deschise buzunarul genţii de
spate. Aici mi-am pus cartea de identitate, ţin
bine minte… Dar ce să vezi? Pachetul de biscuiţi
era acolo, lângă portofelul din piele neagră. Cum
se poate aşa ceva?! Doar am mâncat biscuiţii…
era şi Extraterestrul martor… mâncase şi el…”
Ceferistul îi cercetase vecinei cartea de
identitate şi îi compostase biletul. O aşteptă cu
răbdare pe Rebeca… „Poftiti biletul şi cartea de
identitate!” Mulţumit de serviciul efectuat, omul
salută politicos doamnele, şi ieşi din
compartiment. Tânăra rămăsese cu totul răvăşită
în urma descoperirii biscuiţilor. Parcă toate se
învârteau în jurul ei. Nu se poate…! Să-i fi
mâncat omului biscuiţii, iar el să nu-mi spună
nimic? Unde mi-a fost capul?! Copleşită de
întrebări, ieşi pe coridor şi trecu de la un capăt la
altul al trenului, uitându-se cu atenţie în fiecare
compartiment. Întrebă de un domn înalt,
respectabil, cu părul foarte alb. Nimeni nu ştia,
nimeni nu-l văzuse.Câţiva studenţi veseli care se
întorceau la studii, în Bucureşti, chicotiră în
urma ei: „Şi-a pierdut iubitul, săraca! Uită-te
cum arată!” Însă Rebecăi îi pierise cheful de
replică, de aceea nu le răspunse.
Când ajunse înapoi în compartimentul ei,
se scurse istovită pe bancheta îngustă de clasa
a II – a. Realiză repede că nu-şi pusese portofelul
în rucsac; rămăsese cu el în mână de când
plecase ceferistul, cât îl căutase pe Extraterestru
prin trenul ticsit. Întinse mâna după rucsacul de
sus, deschise fermoarul buzunarului cu pricina şi
pipăi interiorul. Pachetul de biscuiţi era tot
acolo, lângă ceva moale, plăcut la atingere …
Ce-i asta? O pană albă?! – pare una de
lebădă… Albă ca părul Extraterestrului, gândi
fata instinctiv. Cum o fi ajuns aici minunea
asta?
Tânăra femeie îşi simţea sufletul prea
plin. Trebuia să plângă! Lacrimi mari i se
rostogoleau pe chipul ei frumos, eliberând-o de
toate poverile dureroase acumulate în anii
trecuţi. Ieşi repede din compartiment pentru a nu
da loc bănuielilor doamnei grizonate,şi deschise
larg fereastra. Vântul o răcori, zbicindu-i
lacrimile …Doamne, ce mi s-a întâmplat?
Rezemată de uşa compartimentului din spate,
închise ochii. Aerul îi invada tot trupul,
curăţindu-i inima de orice îndoială. Cu ochii
închişi, îşi mângâie pleoapele încă umede cu
pana aceea catifelată. O linişte inexplicabilă,
coborâtă parcă din tărâmuri înalte, încerca să
pună stăpânire peste sufletul ei; toată durerea
pierderii lui Laurenţiu – acumulată de-a lungul
celor patru ani – dispăruse dintr-o dată după
plânsul acesta purificator.
Trenul şuiera vesel în timp ce gonea
printr-un tunel…de-o parte şi de alta a
culoarului, mai mulţi pasageri sporovăiau de –
ale lor. În compartiment, doamna grizonată,
după ce băuse un termos întreg de cafea, moţăia
cu paharul într-o mână; ochelarii aurii îi
alunecaseră pe varful nasului… Doamne, de ce
nu mi-ai dat de ştire că Îţi trimiţi îngerii slujitori
la mine? L-aş fi tratat altfel pe bietul
Extraterestru… Şi nu i-aş fi mâncat biscuiţii.
Doar ştii că sunt binecrescută… Aşezându-se la
locul ei de la fereastră, Rebeca adormi ca un
copil mic, fără nicio grijă, pentru prima oară de
la aflarea veştii că Laurenţiu se prăpădise în acel
teribil accident. Se trezi aproape de Bucureşti,
când glasul gutural al ceferistului striga
mecanic, asemenea unui roboţel spart: „Atenţie!
Urmează gara Bucureşti Nord! Atenţie, ne
apropiem de Bucureşti Nord! Bucureşti Nord…
Urmează Bucureşti Nord…”

(Sinaia, August – Octombrie 2013; din volumul Pana unui înger)

2 răspunsuri la DOAR UN PACHET DE BISCUIŢI

  1. Anca Gore zice:

    Minunata povestirea, draga noastra Otniela! Felicitari! Scrieti f frumos si proza.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s