MILUITI UN BIET…INGER!

                                               –  Proză ficţională scurtă  –

               de Daniela Reghina  Onu

Iar a venit mosul  , imi spun usor iritata , in timp ce-i  auzeam pasii  stranii ,care aveau o anumita calcatura pe cimentul scarilor de bloc. Ma indispunea  pur si simplu zgomotul acela asemeni tic-tac-urilor unui ceas istoric . Matusa mea – mi-aduc bine  aminte! – ­ avea in living o asemenea pendula,  enorma, primita ca zestre  de la bunica. O pastra cu grija , o curata din cand in cand cu spirt medicinal , ca sa bata ora exacta mai corect,  dupa care se aseza in fata ei multumita, cu mainile in sold,  si  declara satisfacuta : “ Manca-o-ar mama de frumoasa !”
Eh, nevinovata   varsta a cireselor coapte !  Ce bine-l inteleg acum pe Nica al lui Stefan Apetrei  ! De ce nu putem ramane copii ?  Incepusem sa ma intristez , parca fara voia mea, gandindu-ma la tot farmecul acelei varste,  si la pierderea ei iremediabila. Mi-aduc aminte ca odata am cautat la cea mai faimoasa librarie,  din centrul urbei mele natale,  o carte de Jules Verne. Gustam din plin perioada fascinanta a descoperirilor senzationale si eram convinsa ca lumea  ar arata altfel, daca scriitorul acesta extraordinar ar fi fost inteles si crezut pe cuvant.  Insa , pe cand cautam “ Ocolul pamantului in 80 de zile “ , ochii mi s-au oprit instinctiv asupra unei carti,  cu titlul “ Vreau sa raman copil .” Am rasfoit-o , mi-aduc aminte ca avea chiar un desen dragut pe coperta,  cu un baietel bucalat ce tinea ocrotitor  un puisor galben intr-o mana, insa nici nu ma gandeam sa o cumpar din banii mei pusi deoparte intr-o caseta de lut vopsit  pe care tocmai o sparsesem ca sa scot continutul valoros,  chiar inainte de-a pleca la librarie. Oricum o sa cresc , mi-am spus – aveam pe-atunci vreo doisprezece  ani – mai bine citesc ceva care sa ma intelepteasca, cum imi spune mama deseori. Eram la varsta unei inocente  infatuari , generata de lecturile mele febrile , cand savurasem toata biblioteca familiei si incepusem sa imprumut carti de peste tot.  Se vede bine,  n-am uitat titlul acela  pana azi.  Curios  cum se agata de memoria noastra atatea lucruri,  aparent banale !
 Uite ca nu gasesc tigaia pentru clatite…Unde-am pus-o oare ? Le promisesem nepotilor mei – copiilor  surorii mele – Andrei si Maia , ca le fac dulciul lor favorit ,  clatite cu mere. Bucataria m-a destins intotdeauna, inca din vremea studentiei,  pentru ca ma scotea dintre hartoagele studiului – cum numeam eu aceasta indeletnicire atunci.  Imi pun  mainile  la tample, si, folosind un tic mai vechi de-al mamei mele, atunci cand se confrunta cu o situatie similara , mi le frectionez usor cateva momente. Da, mi-aduc aminte . Am pus-o pe balcon, dupa ce-am spalat-o, ca sa se zvante. Ma grabesc intr-acolo,  si,  cand sa trec pragul,  aud din nou pasii tarsaiti ai batranului. Se-auzeau atat de clar,  parca intrasera in casa. Dar i-am dat azi dimineata , imi spun repede, de ce-a mai venit ? Intotdeauna ii dau.  
Mi-a fost  tare mila de batranelul acesta albit de timp inca de cand si-a facut aparitia prima oara in acest bloc ; iar asta s-a intamplat acum vreun an. Nu era ca ceilalti cersetori ambulanti  care se tot perindau pe strazile cartirului nostru in toate zilele saptamanii. Omul acesta avea ceva ingeresc si pur in privirea aceea albastra ,  atunci cand implora atat de frumos : “ Miluiti un biet batran, va rog , cu ce va lasa inima , doamna .”  Avea parul si barba albe – albe ca fuiorul de lana curata, abia toarsa. . Fata, si ea foarte alba si destinsa , parea stranie datorita albastrului intens al ochilor sai incadrati de sprancene si gene bogate, albe ca si parul. Ce batranel interesant! , mi-am spus,  imediat ce l-am privit din cadrul usii mele, deschise cu aplomb, pentru a ma convinge cine suna asa de insistent. Era imbracat in cel mai autentic costum taranesc. O iie alba , inflorata ,  chimir si itari albi , iar in picioare cizme . Pe cap …  o palarie rotunda, cu boruri mici , lasate – asa cum purtau taranii din zona Clujului –  de sub care curgeau in valuri albe pletele usor razletite pana spre  umeri. Omul  era foarte curat si  inspira respect, chiar daca intindea mana – caus  si-ti cerea simplu si direct , cu o nobila blandete: “ Miluiti un biet  batran !  Dati-i un ban de paine, va rog ! “ Pana si tanti Tanta de la etajul I il respecta , ea care nu respecta niciun om sarac si lipsit, ci “ numai oamenii care are bani caci muncesc pe branci , maica”. De fiecare data cand venea batranul,  Tanta se cauta prin buzunarele mari si lalai  ale capotului plusat,  scotea tot maruntul  ei ramas de la piata si de la alte mici cumparaturi, isi scutura capul mereu incarcat  cu  bigudele,    si spunea cu emfaza   : “ Ia tataie , sa te miluiasca Cel de Sus!”
M-am uitat pe fereastra. Afara incepuse sa picure o ploaie calda, in ciuda razelor de soare si a cerului auriu. Picaturile  grele tropaiau zgomotos pe geamuri, amintindu-mi de furtuna  lui Calistrat Hogas  si de celebrele drumetii ale vestitului palarios prin muntii Neamtului. Terminasem blatul pentru clatite – iesise foarte gustos ! –   si incepusem sa-l torn in tigaie cu o lingura mare de lemn.  Relaxata,  coca alba si pufoasa sfaraia in tigaia incinsa , labartandu-se pana spre margini.. De-odata , soneria tipa scurt si  nervos ; acelasi sunet strident,   de trei ori. Ma uit pe vizor in graba si il vad pe batranul cersetor  stand in fata usii, cu  desaga lui mare pe umeri . In niciun  caz acum, imi spun iritata de-a binelea, cu prosopul  in maini. I-am dat acum vreo trei ore. Si bani, si paine proaspata! Sa se duca si la ceilalti vecini! Da, chiar asa , de ce nu se duce la etajul II , la vecina farmacista? Mariana , cat e ziua de lunga,  pregateste prajituri   pe care  le imparte copiilor din fata blocului … ca sa se joace  frumos cu baietelul ei Matei. “Miluiti , conita , un biet batran lipsit . N-aveti o clatita in plus ?” Clipesc, surprinsa. Interesant , de unde stie ca fac clatite ?!! Intrebarea ramane suspendata in mintea mea in timp ce-l privesc prin vizor. Batranul,  atras de mirosul de vanilie al clatitelor mele, nu se mai urnea din fata usii; ii raspund suparata dinauntru :  ” N-am de dat !”  Ia te uita, ce-o fi patit ? Numai la mine vine !  Pe buna dreptate , asta ma intriga.       
Din sufragerie BBC-ul anunta nervos  vesti despre Egipt si Libia. Doua tari cu miscari  puternice de revolta.”  Da , lasa-i draga sa se revolte “ , mi-a raspuns inteleapta tanti Tanta ieri,  cand ne-am intalnit la coada,  la capsuni, in piata.  “ Ce, noi nu ne-am revoltat din cauza Dictatorului in `89 ? Las ` ca n-am facut bine, uite-acu` e mai rau!”  Comut radioul pe altceva. Brusc, am devenit  nelinistita. Asa e mai bine, in sfarsit  Ceaikovski , Concertul Nr.1 pentru pian !  Ma linistesc de la primele acorduri  si nu ma ridic din fotoliul larg si moale decat dupa epuizarea ultimului sunet. Superb ! Trec din nou la clatitele mele. Rumene, pufoase  si aromate foile vanilate ma privesc ostentativ din farfurie,  cerand mai repede umplutura cu mere calite. Ce bine arata !  imi spun satisfacuta, mandra de talentul meu culinar. Ii si vedeam pe copii mancand cu pofta. Dupa ce execut umplutura , asez foile impaturite  cu grija intr-o  cutie de plastic  si le invelesc deasupra cu un celofan special,  sa le mentin aroma intacta.  Copiii le vor savura, iar cei mari, parintii , vor dori si ei macar sa guste. Daca vor mai avea ce …!  Vorbesc cu mine insami in timp ce degust un exemplar . E delicios !  Si  Riky , canarul, vrea o bucatica. Ii strecor pasarii cateva faramituri bune in cioc.  Riky inhata,  isi drege gusa, apoi incepe sa cante sonor o melodie …trista. Asta ce-o mai fi insemnand ? Doamne, astazi toti sunt tristi ?! O fi din cauza mosului ! Prea insistent a fost ;  si de unde-o fi aflat  ca fac clatite , daca nici nu i-am deschis usa ? Ciudat ! Asez frumos cutia intr-o punga curata si apoi intr-o sacosa de panza , nu inainte de-a parcurge in minte,  inca o data,  produsele bucatariei mele. Buuun ! Clatitele , inghesuite una langa alta, asteapta inocente degustarea, glazurate  in siropul de zmeura si de zahar pudra. Perfect  , mi-am spus,  si mi-am tras pe mine repede  blugii, tricoul si adidasii. In mare graba am incuiat usa, si  am coborat scarile cat se poate de bucuroasa de bucuria copiilor care ( stiam eu bine! ) imi vor sari in brate frenetic,  atunci cand le voi intinde opera mea . Ajung la etajul I si o vad pe tanti Tanta sezand vlaguita, intr-o  expresie  straniu – destinsa a chipului ei uimit,  cu privirea pierduta undeva,  departe… Langa ea, in picioare, era  doamna Lizica , profesoara de franceza, sotia inginerului de la III : “ Tanti Tanta , ce s-a intamplat, ti-e rau ?”  Ii pun mana pe umar, protector. Niciun raspuns, doar o privire iluminata, dincolo de fire. “ Ce s-a intamplat ?” , o intreb pe vecina noastra. Doamna Lizica , nedumerita , ma priveste cu subinteles,  si imi sopteste la ureche : “Cred ca Tanta nu-i zdravana , saraca! Auzi, zice ca cersetorul ala batran care venea mereu pe-aici, i-ar fi batut la  usa astazi,  si cand s-a dus sa-i deschida … i-a aparut in fata un inger ! ” Un  ce … ? !”  , am strigat cu o strafulgerare in suflet si in minte. “ Un inger,  doamna draga, asa cum sunt toti ingerii din filmele americane, inalti si cu doua aripi imense ! Ca doar traim in Disney Land , nu ? In Romania de azi, orice e posibil! Nu  trebuie sa ne mai mire nebunia nimanui!” Doamna Lizica pleaca suparata , trantindu-si tocurile pe scari. Ma asez langa Tanta , o prind in brate si o intreb soptit , cu un nod in gat : “Cum a fost tanti Tanta ? Cum era ingerul  ?” “Maica , nu—s nebuna!” Tanta isi scutura capul cu aceleasi eterne bigudele si  ridica o mana spre cer : “ Nu sunt nebuna , doamna Otniela, ma stiti bine doar,  de-atata vreme ! Dar era un inger adevarat  … batranul acela cu parul alb ca zapada ,  si cu desaga… Da, un inger! Foarte inalt, de vreo doi metri,  si frumooooos! Cu fata numai stralucire si cu parul de aur. Mi-a zambit asa de duios, cum numai buna mea imi zambea in copilarie, si mi-a zis : Curaj fiica , pentru faptele tale de milostenie,  vreau sa-ti las o binecuvantare. Te rogi pentru sanatatea fratelui tau Marin. Da-i un telefon, si ai sa vezi ca e bine.  Uite-asa mi-a zis si a disparut hocus – pocus, ca si cand n-ar fost vreodata p`-acilea. Si sa vezi, draga doamna, l-am sunat pe frate-mio Marinica in spital;  doctorul Mitrache de la Pantelimon a zis ca-i mai da maxim sase luni de viata,  rinichii lui  e praf. Cat m-am rugat eu pentru baiatul asta, vai! Si la Maicuta Domnului, si la Sfantul Dimitrie, patronul nostru, si pe la ailalti  sfintii, da ` nimic. Sa vezi,  doamna Otniela ,  ce-mi spune  Marinica : Tanto, fata tatii, numai rogaciunile tale  m-au facut bine. De vreo doua ore parca am inviat. Tanto, m-am ridicat singur din pat si umblu p`-acilea  prin salon,  de parca n-as fi fost bolnav niciodata. Uite-asa mi-a zis frate-mio scumpa maichii,  si nu-s nebuna, crede-ma.”
Am palit in umbra becului de scara. Lumina lui difuza si decolorata n-ar fi ingaduit nimanui sa-mi vada lacrimile. Tanta  vorbea intruna, fara sa ma priveasca, mai mult pentru ea: ” Doamna Otniela,  crede-ma…! Am vazut bine, nu-s nebuna!”
Sa nu dati uitarii primirea de oaspeti, caci unii , prin ea au gazduit , fara sa stie pe ingeri. Pe ingeri, pe ingeri, pe ingeri… mintea mea repeta obsedant . Femeia isi frangea neajutorata mainile , implorandu-ma sa cred o  minune. “ Uite ce-am gasit la usa mea,  dupa ce-a plecat minunea asta de inger …” Intorc istovita  capul.  Nu stiu de ce si cum,  dar  stiam ce vrea sa-mi arate.  “ Uite ! “
Am luat din mana femeii  pana aceea nespus de alba si de  catifelata, de marimea unei esarfe,  si  am lipit-o de obrazul meu  pe care se rostogolisera doua lacrimi mari si fierbinti. Cu vocea gatuita, abia mai puteam ingaima  printre suspine: “ Iarta-ma, Doamne ! Iarta-ma ! Am invatat lectia…lectia…lectia…”
Am ramas tacute, una langa alta, multa vreme. Pe scara de la etajul I timpul se oprise in loc. Intr-un tarziu am ridicat istovita sacosa,  dar n – am mai dus clatitele  Maiei si fratelui ei. Le-am daruit primului copil sarman, intalnit pe strada… M-am intors apoi  cu pasi grei spre casa, respirand cu amplitudine aerul pur dupa ploaia de vara ce tocmai trecuse. Tineam  strans in mana  o pana…  O pana din aripa unui inger … De-aceasta data , pana mea.

                                (  Bucuresti , Iulie – 2011, din volumul Pana unui inger )