Jurnalul Fericirii de Nicu Steinhardt

Un apostat creştin – ortodox

Imagini pentru nicu steinhard
Nicu-Aurelian Steinhardt ( n. 1912, Bucureşti – d. 1989, Baia Mare ; este fiul lui Oscar Steinhardt ) se naşte într-o familie de evrei mozaici care locuiau atunci în Bucureşti, pe Calea Moşilor, vestita mahala evreiască.  Tatăl său, de profesie inginer cu studii absolvite în Elveţia, la Politehnica din Zürich, a luptat în Primul Război Mondial la Mărăşeşti şi a fost decorat pentru merite deosebite.
Viitorul duhovnic de la M-rea Rohia parcurge un traseu destul de sinuos, dar totuşi sigur până la descoperirea mistică a lui Mesia, Iisus Christos, şi îmbrăţişarea creştinismului. Iată o frântură din mărturisirea crezului său în Jurnal, o amplă autoimagine pe care mulţi o pot considera dovada certă a asimilismului lui Steinhardt :” Nae Ionescu spune că cine nu are sânge românesc poate fi bun Român, dar cu nici un preţ şi orice s-ar petrece nu poate fi Român. Aşa şi este, dacă nu-i decât pe măsura putinţelor omeneşti. Dar ce nu e cu putinţă la oameni e cu putinţă la Dumnezeu. Pe cale omenească, obişnuită, după fire, nu poţi trece de la însuşirea de bun Român la starea de Român. Dar prin botezul sângelui, ca vărul meu Teodor la Mărăşeşti, dar pe cale de transfigurare? Cum de nu şi-a adus aminte Nae Ionescu de Matei 19, 26, de Marcu 10, 27, de Luca 18, 27? Cum de n-a înţeles că şi aici există un drum presărat cu flori de iasomie şi cu minuni, al înnoirii care face ca toate să devină cu putinţă, uşoare? Cui crede că vinul se poate preschimba în sânge, nu-i vine greu a recunoaşte că duhul poate săvârşi mutaţii semiotice cu sângele. Biologic, etnic, … da. Mistic problemele se pun însă cu totul altfel şi ceea ce nu e cu putinţă pe un plan devine cu totul posibil, degrabă pe celălalt” (  N. Steinhardt în 13, p. 17).
n-steihardt-jurnalul-fericiriiDupă o asiduă frecventare a cenaclului „Sburătorul” — unde îi cunoaşte pe marii scriitori ai perioadei interbelice — şi după ce îşi ia doctoratul în Drept, sub îndrumarea profesorului Mircea Djuvara, în 1936, la îndemnul lui Camil Petrescu va începe să colaboreze la „Revista Fundaţiilor Regale.” Aici va publica primul său studiu de critică literară „Elementele operei lui Proust,” considerat, pe drept cuvânt, adevăratul său debut de literat. În 1960 este arestat de Securitate pentru că refuză să fie martor în procesul legionarilor  Constantin Noica-Dinu Pillat, alături de alte mari personalităţi Alexandru Paleologu, Păstorel Teodoreanu, Vladimir Streinu şi Marietta Sadova.  Ajuns la închisoarea Jilava primeşte botezul întru credinţa creştin-ortodoxă. În 1964 este eliberat din închisoare, şi după o activitate de muncitor necalificat şi de traducător, reuşeşte să-şi finalizeze capodopera „Jurnalul fericirii,” confiscat în prima versiune de Securitate. Reuşeşte printr-o muncă susţinută să-l reconstituie cu greu, şi să îl publice. În 1980, după ce îi apare cartea de critică „Incertitudini literare,” se decide să intre ca monah la Mănăstirea Rohia. De aici încolo se va semna în toate scrierile („Dăruind vei dobândi,” „Cuvinte de credinţă,” etc.) cu Monahul Nicolae Delarohia.
„Jurnalul Fericirii” este o impresionantă mărturisire de credinţă  în faţa unei lumi primejdios de ostilă (perioada regimului comunist din România). Este paradoxală convertirea pe un teren al incertitudinilor, însă experienţa pe care o trăieşte autorul tocmai de aceea este un miracol. Multe dintre enunţurile sale sale trezesc în cititor convingerea că Steinhardt îşi dorea cu ardoare asimilarea în marele bol al culturii şi spiritualităţii creştine. În ce ne priveşte nu credem că Steinhardt a fost preocupat vreodată – şi scrierile sale stau dovadă în acest sens – în a-şi convinge cititorii de superioritatea unei spiritualităţi asupra alteia. Concentrarea întregii sale activităţi literare s-a orientat spre cunoaşterea şi înţelegerea esenţei creştinismului, exprimat în viaţa şi activitatea pământească a lui Iisus Christos. Iată câteva dintre aserţiunile lui Nicu Steinhadt, evreul convertit la religia Galieanului. „Creştinismul există pentru că există o ură între Dumnezeu şi oameni (…). Dumnezeu este vrăjmaşul tău de moarte. Iată încercarea să devii creştin şi să stărui în a rămâne creştin: e o suferinţă căreia nicio altă durere omenească nu-i poate opune boldul şi frământările ei. Şi totuşi, nu creştinismul e crud, nu Hristos e crud. Hristosul e în Sinea Sa blândeţe şi dragoste, cruzimea provine din faptul că în această lume trebuie creştinul să-şi petreacă viaţa şi în ea trebuie să-şi exprime condiţia sa de creştin deoarece Hristos nu-i chiar atât de blând, adică atât de slab, ca să-l scoată din ea”( N. Steinhardt ).nicu-steihardt
În mod evident, Jurnalul răspunde unor căutări înfrigurate pe care le trăieşte un suflet frământat  în răceala a unei lumi ostile. Curgerea  amintirilor este de multe ori întreruptă de noi şi noi reflecţii. Conştiinţa  neliniştită este intr-o continuă mişcare, o zbatere continuă a făpturii umane către o Divinitate care se lasă greu pătrunsă de mintea omenească. Însă atunci când unirea aceasta spirituală în sfârşit se realizează, extazul este maxim. Întreaga înţelepciune şi voinţă omenească se abandonează în faţa acestui mare mister dumnezeiesc pe care îl înfăptuieşte Christos : iertarea de vina trecutului păcătos şi eliberarea păcii sufleteşti salvatoare. Este interesantă, din acest punct de vedere, perspectiva lui Virgil Ciomoş,  primul editor al Jurnalui, unul dintre acei mulţi fraţi de suflet ai monahului care îl vizitau deseori la Rohia.Astfel, în ciuda aparenţelor, Jurnalul nu e , ca să spunem aşa, jurnalier. El reprezintă rodul unui efort de aducere aminte cu valoarea destinală. Atunci când ne amintim de cava anume noi nu aducem în faţa ochilor minţii un ce străin fiindcă amintirea însăşi rezidă chiar în noi. Efortul nu se referă , deci, la actualizarea unei imagini ci la lumea în care aceasta poate să survină ca obiect. Lumea Jurnalului Fericirii se vădeşte a fi aceea a unei fericite întâlniri cu Hristos. A ţine minte înseamnă a nu te înstrăina. A nu te înstrăina înseamnă pentru autor a-L avea mereu în minte pe Hristos.”(Virgil Ciomoş).
Asemenea amintirilor lui Richard Wurmbrand despre închisoarea comunistă, care reunise toate culorile politice şi religioase în spatele porţilor ei ruginite, „Jurnalul fericirii” deschide şi închide în paginile sale o epocă pe care generaţiile tinere de astăzi nu o cunosc mai deloc.  Este, credem, meritul incontestabil al acestui gen de  literatură care va ajuta întotdeauna istoria şi istoria literară  la clare şi definite judecăţi de valoare.” Jilava, camera 4, decembrie 1963. Profesorul, Vasile Barbu, fost şef al organizaţiei legionare de Vlaşca: Îţi spun adevărul, îţi vorbesc ca unui camarad, Căpitanul, s-o ştii, era mai presus de orice credincios. Dacă trăia, legiunea nu ar fi ajuns ceea ce a devenit: o a cincea coloană germană. Creştină şi românească era legiunea pentru întemeietorii şi fruntaşii ei, omorâţi toţii cu juvăţul de Carol al II-lea. Idealul lui Codreanu a fost Icoana şi după ea ar fi întocmit rânduiala ţării, nu după programul de la Nürnberg. Dar dacă au rămas în viaţă numai un pumn de executanţi şi-n jurul lor nişte zurbagii…” ( N. Steinhardt î).
„Jurnalul fericirii” este o carte nu doar a cititorului însetat de spiritualitate şi transcendent. nicu-steinhardt-2De aceea critica literară s-a grăbit să-i îndreptăţească valoarea incontestabilă de literatură certă. Steinhardt este un literat învederat,  iar reflecţiile sale au o strălucire aparte datorită — mai ales — organizării modului de expunere: cronologia timpului în sinusoidă,  multe reveniri, sincope şi halucinanta relatare a naratorului. O tumultuoasă conversie pe care o experimentează un evreu extaziat de măreaţa descoperire a lui Mesia: „Jurnalul fericirii este o carte splendidă, amestec inextricabil de notaţie cotidiană, amintire, confesiune, hermeneutică (la propriu, dacă ne gândim la interpretarea cărţii lui Ezra, a Răstignirii, în raport cu moartea lui Socrate de la Platon, ori a vinovăţiei lui Iuda, atât de utilă izbânzii Domnului), umor, tragedie, istorie, politică, metafizică, fiziologie. Portretele sunt succinte, dar expresive” ( Nicolae Manolescu).
Nu ne putem despărţi de narativul destinat acestui mare gânditor, fără a lua  în considerare imaginea privitoare la destinul evreului apostat,  etalată de altfel în cartea „ Dăruind vei dobândi.” O putem socoti o frumoasă declaraţie de credinţă care îl reprezintă cu fidelitate pe Steinhardt drept robul  lui Hristos,  ceea ce s-a luptat să fie un alt mare apostat, Şhaul,  alias apostolul Pavel, după revelaţia de pe drumul Damascului . „Aşa încât îi datorez lui Hristos simţământul liberator, îmbătător, exaltant, transformator, nelimitat al fericirii – ascuţit ca o sabie cu două tăişuri – şi luarea la cunoştinţă a faptului că El poate face din tine o făptură nouă nu e o simplă enunţare teologică ori o afirmaţie pilduitoare, ci un constant obiectiv, o realitate brută” ( N. Steinhardt ).

( Schiţă istorico – critică de Daniela Reghina Onu ; Iunie – 2017, Bucureşti )

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s