Cella Serghi

      

        Între „Diana” şi „Mirona”

  Cu certă descendenţă evreiască rămâne şi profilul Cellei Serghi ( n. 1907, Constanţa – d.1992, Bucureşti; fiica Carolinei şi a lui Avram Marcoff ) — pe numele adevărat Raşela Markoff — în literatura română, chiar dacă romanciera a păstrat întotdeauna o discreţie desăvârşită în interviurile acordate. Cella Markoff, după numele bunicului Serghi Markoff de origine bulgară, cum îi plăcea scriitoarei să se prezinte, a câştigat notorietate prin cele două cărţi care au declanşat un impact răsunător asupra publicului feminin. Pentru că scriitoarea, fără doar şi poate, este o feministă care a luptat pentru emanciparea femeii în anii tulburi şi grei din prima jumătate a secolului XX. „Eu n-am apărut între cele două războaie, cum se spune grosso modo, ci în 1938, în perioada în care Hitler ameninţa cu războiul. Ce însemna apariţia unei cărţi, în faţa cataclismului care nu mai putea fi evitat? Înainte de a fi scriitoare, am fost o pasionată cititoare. La zece ani am descoperit o bibliotecă pe cheiul Dâmboviţei aproape de Podul Izvor, şi citeam cu nesaţ şi de-a valma, Ivette de Maupassant, Elena de Bolintineanu. În anii care au urmat, am citit marea literatură rusă, clasicii români şi francezi. La şaisprezece ani, citisem tot ce a scris Romain Rolland. Pe urmă Proust, Gide şi Huxley şi romanele engleze. Literatura de autenticitate a ajuns şi la mine. Am căutat expresia şi stilul care să convină cel mai bine caracterului şi personajelor mele. Radiografia obiectivă a societăţii, pe care, cu atâta dezinvoltură, obiectivitate şi talent o realizează Hortensia Papadat-Bengescu în ciclul „Rădăcini,” n-aş fi fost în stare şi nici n-am căutat s-o realizez, după cum nu mă simt chiar aşa de aproape înrudită cu împătimitul filosof şi lucid scormonitor în lumea ideilor care a fost Camil Petrescu” (Cartea Mironei , p. 404).
Deşi cărţile Cellei Serghi au fost foarte bine primite de publicul iubitor de beletristică, totuşi critica literară a ocolit-o sistematic. Arareori câte o prefaţă la una dintre ediţii îi revendică sensibilei prozatoare locul binemeritat între romancierii literaturii române. Dar cine a fost Cella Serghi? A fost Diana Slavu? A fost Mirona Runcu? Acestor două personaje autoarea le –a împrumutat atât de mult din personalitatea ei ! Raşela Markoff a fost o fată visătoare, frumoasă şi cochetă, care a venit în Bucureşti – după o copilărie cu destule frustrări materiale în mirificul oraş de pe ţărmul mării, Constanţa – pentru a învăţa carte. A urmat liceul la Institutul Choisy Mangâru, luându-şi în 1927 bacalaureatul la Liceul de Băieţi „Sf. Sava.” Apoi, în 1927 se înscrie la Facultatea de Drept a Universităţii Bucureşti pe care a absolvit –o cu voinţă de fier, în ciuda dificultăţilor materiale prin care a trecut. Era proaspăt căsătorită cu inginerul Alfio Seni, când îl întâlneşte pe Camil Petrescu pentru care face o adevărată pasiune. Va urma o prietenie care o va stimula, pozitiv, să scrie dar şi intrarea în cercul marilor scriitori interbelici : Eugen Lovinescu, Felix Aderca, Liviu Rebreanu, Mihail Sebastian. Cel mai mult i-au influenţat cariera de scriitoare Camil Petrescu şi Mihail Sebastian. În 1934 a publicat în „Gazeta” patru articole — „Weekend în Bucegi, toamna,” „Match de football,” „Institutul francez de înalte studii în România,” „Între ecran şi stradă”,  pe care le-a semnat cu pseudonimul Cella Marin.
Din 1938 numele Cellei Serghi nu mai poate fi eludat din Istoria literaturii române, datorită publicării romanului „Pânza de păianjen”. Desigur, tânăra şi talentata prozatoare a apelat cu modestie la ajutorul scriitorilor Camil Petrescu, Mihail Sebastian şi Liviu Rebreanu care i-au recomandat cartea editorilor şi cititorilor. „De Sebastian m-a legat o frumoasă prietenie,” mărturiseşte în ultimul interviu, la 85 de ani, prozatoarea. ”El l-a apreciat foarte mult pe Camil Petrescu, într-o vreme când puţini erau cei care îl înţelegeau şi vedeau valoarea scrierilor lui Camil. Desigur, recunoaşterea modernităţii prozei şi dramaturgiei lui Camil se făcuse, dar numai într-un cadru foarte restrâns (T. Vianu, I. Barbu, Rebreanu, Sebastian ş. a.). Proiectul de a scrie un eseu-portret al lui Mihail Sebastian l-am abandonat, mai întâi fiindcă a venit o vreme când nu se mai putea vorbi deloc despre el, căci fusese prieten cu L. Pătrăşcanu. Probabil că, dacă n-ar fi murit, ar fi fost închis şi el, ca mulţi alţii. Mai târziu, eseul a fost mereu amânat, din cauza altor urgenţe. Însă am folosit tot ce mi s-a părut mai bun în Pe firul de păianjen…” ( Ilie Rad, La 85 de ani, doar cu sunetul mării şi amintirile copilăriei).
Imagini pentru cella serghi
Romanul „Pânza de păianjen” s-a bucurat de o caldă primire pentru că destinul personajului principal, Dianu Slavu, este cât se poate de atrăgător, de feminin. Autoarea nu problematizează (decât foarte rar) ci doar narează, descriind la modul general – uman viaţa unei femei cu aspiraţii intelectuale. În mare, Dianu Slavu este o fată sensibilă, prietenoasă şi dornică de afirmare, mereu în căutarea unei mari iubiri împlinitoare, care experimentează de timpuriu, din copilărie, situaţii de viaţă nefavorabile : sărăcia, neînţelegerea, respingerea şi lipsa constantă de afecţiune. Aproape normal pentru orice femeie sensibilă şi frumoasă, aproape normal pentru orice femeie care a parcurs acea perioadă nefericită din istoria omenirii. De aceea, interpretată prin lentilele unei umanităţi generale care se suprapune peste destinul eroinei, cartea place şi are un mesaj predilect pentru doamne. „Mama plângea înăbuşit în perne, sau stătea cu ochii deschişi mari şi cu privirea toată în tavan. Tata venea de la joc de cărţi. După toane, necazuri sau izbânzi, ne aducea pastile de ciocolată, rulouri cu caimac sau măcar zahăr Kandel, le punea pe măsuţa de noapte de lângă noi şi ne învelea chiar dacă eram înveliţi foarte bine. Apoi începeau discuţiile. Noi, copiii, — eram doi, — dormeam într-unul din cele două paturi alăturate; în celălalt dormeau părinţii. Şi de unde ziua nu se ocupa nimeni de noi, seara era vorba numai de noi, copiii: „Copiii vor rămâne pe drumuri. Dacă n-ar fi copiii, aş pleca în lume” ( Pânza de paianjen,  p. 39).
Mult mai elaborat, cel de-al doilea roman „Mirona” (1972), cu o primă apariţie în 1950, sub titlul „Cad zidurile,” şi o a doua „Cartea Mironei” (1965), rămâne la aceeaşi tipologie a feminităţii pe care prozatoarea o găseşte foarte confortabilă cu starea ei de spirit : o tânără sensibilă, care vede şi experimentează durerea, ultragiile, sărăcia şi alte neîmpliniri, îşi propune să scrie prin prisma celor înţelese şi trăite de ea, o carte. „Mă întrebam ce-ar spune mătuşile mele dacă ar citi versurile lui Maiakovski sau dacă m-ar vedea între doi comunişti. — Mirona trăieşte în nori, încercă Gian să mă apere. Dar Jacquot se încruntă. — Această trăire în nori nu e deloc nevinovată, fiindcă face jocul acelei clase care are interes ca oamenii să nu vadă că se pregăteşte un nou război mondial. Da, da… dacă nu oprim fascismul în Spania, se întinde ca lepra. A trăi în nori înseamnă a nu-i arăta cu degetul pe vinovaţi, a fi complicele domnilor care la adăpostul formulei neintervenţie se înarmează şi îi înarmează pe rebelii din Spania. — Eu am venit să studiez, am răspuns cu un fel de mândrie prostească. Iar Gian, ca să mă puie în valoare: — Mirona scrie un roman” (Cartea Mironei,  p. 75).
Imagini pentru cella serghi Din păcate, prea obsedată de propria sa personalitate, autoarea nu reuşeşte să se detaşeze de cele două personaje — un fel de alter-ego — pe care le modelează oarecum complementar, deşi nota de ascendenţă este evidentă în cazul Mironei — o personalitate mai complexă, care analizează şi se angajează în acord cu nevoile societăţii contemporane. Este edificatoare autoimaginea creată de povestea evreului Metzel, supravieţuitor al Auschwitzului, pe care Mirona ţine să o includă în cartea ei. Evocările, prin crearea culorii locale, sunt de un tragism aparte, într-adevăr : ” Şi privirea lui Metzel s-a împlântat într-a mea. Aş fi vrut să dau un pas îndărăt sau să aprind lumina. — Am auzit că scrii. Ar trebui să scrii despre Auschwitz. Lumea trebuie să ştie ce s-a întâmplat acolo… Dacă într-adevăr vrei să scrii… s-o luam de la început. O călătorie lungă, chinuitoare. Dormeam pe duşumeaua vagonului. Dacă aş fi mişcat un picior aş fi strivit mânuţa lui Rodi sau picioruşul lui Gi. Nu ştiu care din ei avea sprijinit capul chiar pe pantofii mei… Prin ciorapi îi simţeam respiraţia caldă. Erau şase nopţi de când nu dormeam, şi nu eram obosit. Dacă nu m-ar fi mâncat păduchii, totul ar fi fost suportabil. Prinsesem în ziua aceea o insectă neagră, care se strecura curajos prin părul bălai al lui Rodi, bălai cu un luciu roz-sidefiu. Etta a plâns. Ne-am certat. Ca şi ceilalţi de altfel. Mai erau din oraşul nostru un lăcătuş, un tâmplar, un toboşar, un medic, o lenjereasă. Toţi erau neliniştiţi, nervoşi. Dar, departe de a-şi imagina ce-i aşteaptă, discutau despre nişte chei uitate acasă, despre nişte lucruri care ar mai fi încăput în bagaje, şi ajungeau la ceartă (…). Deci am ajuns. Câmpul plin de oameni, lumină puternică de reflectoare. Frig uscat. Umbrele se deplasau cu o iuţeală fantastică. O voce a tunat în noapte, gata să spargă cerul: Barbaţii de o parte, femeile de partea cealaltă! Atenţie! Bărbaţii tineri, femeile fără copii, de o parte. Links! Femeile cu copii, bătrânii, invalizii, bolnavii, de partea cealaltă! Rechts! În aer se răspândeau spaime şi întrebări: De ce ne despart?” ( Cartea Mironei, p. 369-372).
Prozele ulterioare ale Cellei Serghi sunt mult umbrite de cerinţele literaturii din perioada 1950-1960, de realismul socialist. Astfel, „Cântecul uzinei,” ”S-a dumirit şi Moş Ilie,” „Surorile” şi „Cantemiriştii” atestă pierderea exuberanţei creatoare şi subordonarea de politica de-atunci. Prozele mai târzii, scrise la vârsta senectuţii, „Genţiane” (1970), „Iubiri paralele” (1974), „În căutarea somnului uriaş” (1980) şi „Această dulce povară, tinereţea” (1983) sunt inferioare primelor — prin tematică, stil şi abordare. Ceva se pierduse, iremediabil, pe drum… Elanul tinereţii sau chiar suprema împlinire a Cellei Serghi: dorinţa de-a fi o valoroasă scriitoare. Ceea ce a reuşit,  în primele două romane.

( Schiţă critică  de Daniela Reghina Onu ; Martie – 2015 , Bucureşti )

4 răspunsuri la Cella Serghi

  1. Violeta spune:

    Foarte frumos acest comentariu critic despre Cella Serghi ! Imi place foarte mult aceasta scriitoare! Nici nu banuiam ca ar fi evreica.

  2. Iosif Joseph spune:

    Frumos ! Avem in bibiloteca noastra PINZA DE PAIANJEN. Sotiei ii place mult acesta scriitoare. Cred ca nimeni nu gindeste ca a fost evreica.

  3. Arlette Serban spune:

    Este superbă Cella Serghi! Se vede că a fost o femeie sensibilă şi frumoasă care a scris cu multă simţire şi talent. ‘ Pânza de paianjen ‘ este un roman bun! L-am citit şi mi-a plăcut foarte mult.

  4. Sofia spune:

    Mi-am amintit ca am citit romanul Pinza de paianjen de peste 20 de ani. E foarte frumos!
    Nu mi-am dat seama ca scriitoarea este evreica. Aflu mereu lucruri frumoase si interesante pe blogul dumneavoastra Otniela.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s