Hanukah – Sărbătoarea Luminii

      Sărbătorile Hanukah şi Purim sunt considerate Sărbători  mici, şi nu sunt menţionate în Torah, însă amândouă beneficiază de profunde şi sigure conotaţii spiritual- teocratice ( nu trebuie să ne sperie formularea, guvernarea Israelului biblic era într-adevăr una teocratică ).În Talmud Şabat 25 se pune de la început întrebarea : Mahi Hanukah ? ( Ce este Hanuka ? ) Hanukah (în Ebr. חֲנֻכָּה sau חנוכה ) se sărbătoreşte  de la 25 Kislev ( seara ) , timp de 8 zile , fiind numită  în ivrit şi Hag ha-Orim ( Sărbătoarea Luminilor ). Dar Hanukah  chiar se vrea a fi  o Sărbătoare a Luminii, pentru că în fiecare seară, în timpul celebrării ei ,  se aprinde câte o lumânare din setul celor nouă, un  gest simbolic care aminteşte despre o mare  minune.
         Dacă Purimul are o baza biblică, Cartea Esterei , cu totul altfel stau lucrurile în ceea ce priveşte Hanukah, o Sărbătoare postbiblică ( de aceea,  ignorată de karaiţi). Dacă Purimul aminteşte de salvarea fizică a unui popor în exil , Hanukah  (=lit . inaugurare , sfintire a Templului ) evocă reconsacrarea spirituală din Ţara Sfântă,  şi eliberarea de jugul străin al compromisului cu puterile seculare. Ea comemorează de fapt istoria Macabeilor în lupta lor împotriva ocupaţiei şi a politicii de elenizare forţată , pe care suveranul seleucit Antioh al IV -lea Epifanul a exercitat-o asupra Ţării Sfinte ( 167- 164 î.Ch ). Profanarea Templului şi interzicerea exprimării religiei iudaice, sacrificiile pagâne impuse prin constrângere au stârnit atunci o răscoală , care a dus nu doar la o  restaurare religioasă , ci, mai ales, la o independenţă politică care să le ofere evreilor dreptul exprimării  libere, fără niciun compromis cu o putere străină.
          De fapt ce se urmărea ? Ca noţiunea greacă de oikumene, unificată într-o unică şi mare civilizaţie,  să se asocieze cu noţiunea iudaică de Dumnezeu universal. Existau şi pe  vremea aceea în Israel – ca de altfel în orice comunitate religioasă – câţiva intelectuali reformişti care se străduiau din răsputeri să elibereze Scripturile de caracterul lor provincial, demodat. Astfel,  ei au formulat  curajos şi răspicat  prima opinie critică la adresa Bibliei,  care, din nefericire,  îi va costa foarte mult pe evreii generaţiilor viitoare . Aşa cum era de aşteptat, cei care s-au opus vehement reformei de laicizare au fost hasideenii  ( aripa conservatoare a Iudaismului )  care percepuseră pericolul iminent al elenizării,  şi care începuseră o luptă făţişă, dură,  cu iudei reformatori (aceştia încercau sa elibereze Iudaismul de acele elemente care interziceau participarea evreilor la cultura greacă – de exemplu afişarea nudităţii, care îi ţinea pe evrei în afara gimnaziului scolastic şi a stadionului ). Într-un fel reformiştii încercau să universalizeze religia evreiască,  militând pentru o unire benefică  a filosofiei de viaţă a  pollis – ului grecesc cu Dumnezeul moral al evreilor. Din păcate  ceea ce doreau ei marşa pe o contradicţie fundamentală. Grecii nu erau monoteişti, erau politeişti; ei au preluat de la egipteni sincretismul, adică raţionalizarea nenumăraţilor zei,  care se concretizaseră în cultura lor  în câţiva polizei . Un asemenea zeu – mutant era Apollo – Helios – Hermes , zeul – soare . Grecii au contopit cultul egiptean al lui Isis cu propriile lor ritualuri dionisiace.  Asadar,  ajungând sub stăpânirea greacă , duşmanul real al evreilor a devenit elenismul.  Ca urmare, lupta dintre greci şi evrei a fost o luptă pe viaţă şi pe moarte între două mari ideologii : cultura elenă a lui Alexandru şi religia iudaică a profeţilor . La sfârşit  au  învins cei care  au  fost mai puternici: profeţii.
         Elenizarea evreilor a început în mod discret. Întâi le-a fost afectată limba , deprinderile , obiceiurile, apoi  ispita a fost infiltrată în  conduita lor, în  etica şi in  religia lor.  Cuvinte greceşti au început   nevinovat să se furişeze în scrierile religioase ale evreilor, chiar şi sinagogile împrumutau tot mai mult din aspectul templelor greceşti. Tinerii evrei au cedat în faţa plăcerilor consumabile oferite de greci, iar intelectualii evrei s-au lăsat vrăjiţi de filosofii greci,  pe care evreii ortodocşi îi priveau cu mai multă îngrijorare decât pe curtezane. Acestea din urmă – spuneau înţelepţii – corupeau doar trupul , în vreme ce primii corupeau mintea.  
Deşi influentele elenizării au fost considerabile totuşi marea majoritate a evreilor a rămas antielenistă . Două elemente ideologice puternic afirmate i-au ajutat pe evrei să se păstreze uniţi : unul era prestigiul şi puterea Torei , pe care populaţia o considera de origine divină, şi al doilea a fost convingerea fermă că dinastia davidică va fi restaurată, conform profeţiilor mesianice din Tanach.  Acestea au dus la crearea unei noi partide între evrei, cea a hasideenilor ( sau a pietiştilor ). Această facţiune s-a alcătuit la început ca o formă  de protest împotriva obiceiului de a bea şi de-a chefui, care era în floare printre greci, declarându-se la un moment dat şi împotriva epicurienilor şi a tot ce era gândire  grecească, în general.  Pe masură ce tot mai mulţi se strângeau sub stindardul ei,  această  grupare a devenit treptat o forţă politică majoră care a jucat un rol dominant în evenimentele ulterioare. Prin urmare,  aceşti rigoristi evlavioşi au apelat  la înrădăcinatul instinct biblic, pentru a răsturna ordinea existentă  şi a transforma o polemică religioasă într-o revoltă împotriva forţei de ocupaţie.  Modul în care poporul încerca să supravieţuiască într-un asemenea creuzet devastator devenise de nesuportat. Timp de 125 de ani , seleucizii şi ptolemeicii ( liderii Imperiului lui Alexandru cel Mare ), s-au războit pentru a obţine controlul asupra Palestinei ).
          În 175 î.Ch  , mişcarea reformistă iudaică a fost indusă fatal în eroare de un aliat entuziast, dar foarte periculos :  monarhul  seleucid Antiochus Epiphanes ( Antioh Epifanul ).  Epifanul dorea  să grăbească ritmul elenizării în regatul său, pe de o parte ca element al politicii sale de globalizare,  dar şi pentru considerentul strategic  că ar fi  putut  mări  veniturile provenite din impozite, armata lui suferind de o lipsă cronică de  fonduri necesare războaielor de expansiune. Aşadar, acesta i-a susţinut fără ezitare pe reformiştii evrei, înlocuindu-l pe marele preot ortodox, Onias III,  cu Ioşua,  un tânăr preot cu vederi liberale,  care n-a pregetat să-şi  elenizeze numele imediat ce a fost investit în functie , în  Iason. Tânărul şi necugetatul Iason a început repede să transforme Ierusalimul într-un pollis , l-a rebotezat Antiohia, construind un gymnasium (  loc de socializare şi de instruire pentru jocurile publice ale tinerilor greci  ) chiar la poalele Muntelui Templului.  Cartea a doua a Macabeilor consemnează cu indignare că preoţii Templului ,, nu se mai sârguiau  spre slujbele altarului , ci nebăgând de seamă de Templul Domnului şi părăsind jertfele, se grăbeau să se împărtăşească cu privirea  cea fără de Lege a luptei la disc, după ce se auzea chemarea crainicilor.” Etapa următoare a fost abaterea fondurilor Templului de la nesfârşitele şi costisitoarele sacrificii, spre diverse activităţi ale pollisul-ui, cum ar fi întrecerile sportive internaţionale şi concursurile de teatru. Marele preot  controla fondurile publice atâta vreme cât se plăteau impozitele. De la el aceste  impozite ajungeau la colectori , încât visteria Templului ajunsese un fel de bancă de stat pentru populaţie. În 171 î. Ch Antioh îl înlocuieşte pe Iason cu Menelau , care era un filogrec şi mai  înrăit , întărind în acest fel puterea grecilor în Ierusalim prin construirea unei acropole , care domina Templul.
În 17O  î. Ch conflictul ajunge  la apogeu , prin emiterea unui decret ce abolea Tora, înlocuind-o cu legea profană, reducând Templul la un simplu lăcaş ecumenic de închinăciune. Dacă Antioh s-ar fi mulţumit doar cu atât ruptura ar fi putut fi reparată,  dar, din nefericire , mândria lui rănită nu i-a îngăduit acest lucru. Cu dispreţ suveran a scos în afara Legii Ziua de Şabat , şi a interzis circumcizia. Partida rigoristă,  destul de anemiată de reprimările seleucide succesive, începea să renască în acest proces de laicizare, găsind noi adepţi printre acei evrei care înainte se pronunţaseră în favoarea unei elenizări moderate. Era inevitabilă o revoltă de proporţii , şi,  ca de obicei , un eveniment cu  totul neprevăzut a aprins scânteia focului ce mocnea de ani buni.  Într-un mic oraş din afara Ierusalimului,  un grec bogat şi influent a încercat să oblige un preot  evreu pios să aducă sacrificii zeilor greci. Preotul se numea Matatias se trăgea din familia Haşmoneilor. Decât să comită acest sacrilegiu Matatias a preferat să-l ucidă pe grec. Antioh, revoltat, a ordonat noi represalii , iar pupulaţia s-a ridicat cu mic- cu mare să-l apere pe Matatias, care împreună cu cei cinci fii ai săi a preluat conducerea răscoalei. Ei au ramas în Istorie sub numele deMacabei , dupa cuvantul ebraic פטיש  ( = ciocan ),  deoarece în bătăliile pe care le-au dat au prăvălit adevărate lovituri de ciocan asupra seleucizilor. Aşa a început un război crunt, dus cu o hotărâre de neclintit, fără să se ţină seama de urmări, de pierderile iremediabile de vieţi omeneşti. Uluiţi , grecii seleucizi priveau cum acest popor murea cu eroism pentru apărarea ideilor,  nu a averilor. Deoarece  fiecare evreu ducea Templul în propria sa inimă, seleucizii au înţeles cu tristeţe că ar fi trebuit să-i omoare pe toţi dacă doreau să le ucidă ideile religioase. Şi cum fiecare evreu lupta pentru a-şi apara valorile de credinţă, a început o dispută lungă şi sângeroasă care a durat peste 20 de ani.
Povestea Macabeilor s-a răspândit astfel în toată lumea elenă. La început,  Antioh n-a acordat prea multă atenţie acestei revolte, continuând să-i dispreţuiască pe evreii cărora el însuşi , ca un adevărat suveran,  îndrăznise să le spurce Templul, aruncând înăuntrul acestui Sălaş sfânt un animal necurat ( un porc )  de  care evreii aveau oroare. A trimis totuşi  împotriva macabeilor un mic corp expediţionar de şoc, cu gândul să le dea o lecţie bună.  Însă evreii l-au anihilat. Stârnit de această înfrângere , Epifanul  şi-a propus să se răzbune . Şi-a strâns o armată numeroasă ,  formată din soldaţi unul şi unul ,  şi a pornit în fruntea ei împotriva Ierusalimului.  Era atât de convins de victorie încat a luat cu sine un batalion de cumpărători de sclavi . Numai că prezicătorii ,, victoriei “ sale nu citiseră corect astrele în care credeau. În anul 164 î.Ch. ( Atentie ! Yeşua Ben David, Ben Elohim  încă nu venise pe pământ să salveze omenirea pierdută, şi conform profeţiilor veterotestamentare  trebuia să moară la  Ierusalim !!! ),  evreii i-au spulberat armatele şi au recucerit Ierusalimul . Templul a fost curăţat de toţi idolii păgâni ( majoritatea erau zei greci , introduşi cu  forţa în Templu ) şi a fost încă o dată dedicat lui YHWH,  dând naştere Sărbătorii de Hanukah.
          Războiul cu seleucizii a durat timp de douăzeci şi cinci de ani. Armatele evreilor au fost binecuvântate nu numai cu vitejie dar şi cu victorii neîntrerupte. Au câştigat bătălie după bătălie, şi treptat seleucizii s-au retras de pe pământul palestinian. Antioh  Epifanul a murit fără să-şi împlinească visul de a-i vinde pe evrei în târgurile de sclavi din lume. Succesorul său le-a oferit evreilor libertate religioasă deplină . Unul câte unul, patru dintre cei cinci fii ai lui Matatias au fost omoraţi în războiul sângeros . Şimon,  singurul care a supravieţuit (urmându-i  fratelui său în funcţia de mare preot), a devenit arhiereu şi cârmuitor , semănând tratatul de pace în anul 143 î. Ch. După un război incredibil,  imposibilul a fost înfăptuit,  s-au pus bazele unui nou Regat evreiesc independent  al lui Yuda (  după 440 de ani  de aşteptare )  .
Într-un amplu studiu dedicat Macabeilor , profesorul Josy Eisenberg  ( fascinat de eroismul celor şase Macabei , ( bătrânul Matatias şi cei cinci fii ai sai ) notează (  fragmentul a fost  introdus ulterior în Istoria sa ):                   ,,Războiul pe care l-au purtat împotriva armatelor siriene ( seleucide ) evreii legaţi de Torah – ei îşi dăduseră numele de Hasidim ( literal = evlaviosi, devotaţi lui Dumnezeu ) – constituie una dintre cele mai înălţătoare fapte din Istoria evreilor. Este o adevărată epopee; Handel va compune un maiestuos oratoriu : Judas Macchabeus , în cinstea acestui triumf.”
Hanukah este  menţionată în Cărţile Macabeilor, în Talmud, în scrierile  lui Hilel (el a stabilit obiceiul aprinderii în succesiune crescătoare a lumânărilor, în fiecare din cele opt zile de celebrare),  dar şi  în Evanghelia lui Yohanan din Brit Chadaşah( Ioan 10 : 22-23   ). Există scrieri renumite : Meghilat Antiochos, Meghilat  Hasmonaim, Meghilat Hanukhah, care au circulat intens în Evul Mediu. Josephus Flavius aminteşte de Sărbătoarea Luminilor, fără să scrie  cuvântul h a n u k a h. În aceste cărţi se relatează eroismul Macabeilor , dragostea lor imensă pentru Templu, pentru Altar. Ei au curăţat acest Lăcaş şi au repus candelabrul în drepturi pentru ca lumina să rămână nestinsă înaintea lui YHWH – ELOHIM.  Şi nu le-a fost uşor, însă Mâna Divină le-a venit în ajutor . Într-un Templu devastat , după un război cumplit,  era mai greu să gaseşti uleiul pur care să asigure o lumină curată, fără fum sau miros . În toiul căutarilor,  în cămările ascunse ale Templului , au dat peste un ulcior cu ulei sigilat, singurul ulei pur care îndeplinea condiţiile unei arderi curate. Teoretic un asemenea ulcior dura doar 24 de ore . Însă minunea s-a produs : uleiul din acest vas binecuvântat a ars continuu, fără nicio ezitare , timp de opt zile.  Bucuria poporului a fost imensă şi s-a hotărât ca an de an , de 25 Kislev,  să se sărbătorească, timp de opt zile, Chag Hanukah. Din Cartea Hasmonaim se poate afla de ce  evreii trebuie să celebreze  această sărbătoare timp de opt zile : “ S-a sărbătorit , ca laudă a Divinităţii , opt zile, exact ca şi Hag ha Sukkot.” De aceea,  Sărbătoarea Luminilor se mai numeşte şi  Sukot–ul  lunii Kislev.  Pe vremuri existau secte religioase care voiau să minimalizeze importanţa minunii victoriei Macabeilor  , socotind, în mod nedrept, că numai minunea uleiului trebuie sărbătorită. Faptele certifică însă că distrugerea duşmanilor era obiectivul primordial şi , ca atare , în rugăciunile ritualice se menţionează numai minunea victoriei haşmoneilor.
            Ordinea în care trebuie aprinse lumânările de Hanukah  este  una crescătoare sau descrescătoare – ritualul diferă. În general este acceptată tradiţia după care în prima seară se aprinde o singură lumânare, în a doua două lumânări, etc de la stânga la dreapta, până când,  în a opta seară,  întreaga hanukie este aprinsă. Lumânările sunt aprinse cu ajutorul unei lumânări speciale –şamaş ( o lumânare ajutătoare, care, în sfeşnic ocupă mijlocul , adică braţul cel  mai înalt). Ceremonia se desfaşoară în special acasă, în familie, dar de foarte multe ori şi în sinagogi,  iar copiii primesc  banii de Hanukah (Hanukah geld). Obiceiul,  care se crede că  îşi are începuturile în sec al XV-lea în Polonia, derivând din etimologia cuvântului ebraic h i n u c h = hanuca, vizează  în mod clar dedicarea, inaugurarea  dar şi educaţia. Probabil că ritualul a început de la parinţii evrei din Polonia care le dădeau copiilor bani de Hanukah,  pentru a-i oferi profesorilor acestora,  drept prinos de recunoştinţă  pentru  îndeplinirea  funcţiei  de mijlocitor. În secolul al XV-lea obicieul ia  amploare,  studenţii  săraci de la  Ieşiva mergeau  pe la casele evreilor să le ceară cuveniţii  bani de Hanukah.  Probabil că odată cu emanciparea evreilor şi intrarea lor în contact cu lumea creştină, care obişnuia să facă schimb de dulciuri, bani şi cadouri în ajunul Crăciunului, obiceiul de ,,hanukahgeld” suferă anumite schimbări preluând aspectul de cadouri şi  bani de ciocolată, aşa cum de altfel este păstrat până astăzi ( în mediul aşkenazin ). În Sinagogă,  la slujba de dimineaţă, în fiecare zi,  se spune Hallel,  şi se citeşte un pasaj din Torah.  După aprinderea lumânărilor,  în casele aşkenazine se obişnuieşte să se cânte un cântec foarte popular, compus în sec. al XIII -lea, Maoz Tzur. Acest poem, de provenienţă germană, este intitulat după un verset din Isaia,  Stânca puternică a veacurilor (Isaia 17:10),  şi  cuprinde 6 strofe, fiecare  evocând resfinţirea Templului şi dezrobirea lui Israel. Cântecul este un poem de mulţumire adus lui YHWH  pentru a-i fi salvat pe evrei din robia egipteană, din exilul babilonian şi de la  primejdia exterminării decretate de Haman.  Comunităţile sefarde nu obişnuiesc să cânte acest poem,  dar citesc cu voce tare  Psalmul 30.
Bucuria acestei Sărbatori nu ar fi deplină, bineinţeles,  dacă s-ar pierde din vedere meniurile pline de ulei – dar gustoase! – care dau savoarea  specifică celebrării: gogoşile umplute cu dulceaţă  şi chiftelele de cartofi ,,latkes” .
         Se naşte acum inevitabil  întrebarea dacă Hanukah, Sărbatoarea Luminii şi a Purificării Templului, ar trebui ţinută de evreii  mesianici, în condiţiile în care aceştia Îl au deja pe Cel ce este  Lumina Lumii ? Dragii mei prieteni,  Hanukah nu este o Sărbătoare lăsată cu litere de foc,  în Torah sau în Tanach,  – aşa cum este cazul Sărbătorilor lui YHWH  din Levitic 23.  Însă, este o Sărbatoare pomenită în Sfânta Scriptură  , una pe care Domnul  Însuşi a respectat-o ( avem dovezi autentice că EL nu putea fi decât în Templu atunci când se practica,  anual,  curăţirea lui ). Amintiţi-vă de hanukia : Yeşua Ha Maşiach este Şamaşul slujitor ( fiecare lumânare din sfeşnic se aprinde cu ajutorul unei lumânări mai mari,  aşezate în braţul înălţat ), care ne-a adus Lumina Vieţii Eterne  în lumea noastră întunecată de păcate. Iar dacă voi  aveţi această  Lumină unică în sufletul vostru,  cu siguranţă nu veţi fi decât acolo unde este Şamaşul ( Domnul )  vostru drag. Să vă fie  sufletul inundat de această LUMINĂ MINUNATĂ!

        ( Prezentare de Daniela Reghina Onu ; Decembrie – 2011 )