Dreptul la ficţiune – ( 2 )

… cu  Daniela Reghina  Onu

Yossel privea clipind sfeşnicul din
faţa lui. Din când în când se
ştergea la ochi cu dosul palmelor
umede. Lumina galbenă cu reflexe albăstrii îl
liniştea, prelingându-se ca o licoare pe sufletul
întristat. Începuse să i se usuce lacrimile, simţea
că plânsese îndeajuns, iar în jurul capului cu
părul des, roşcat, lumina celor şapte braţe
formase deja o aureolă care se putea vedea la
dimensiuni urieşeşti pe un perete alb, din spatele
lui.
„Iar m-au bătut …!” şopti băiatul,
continuându-şi confesiunea în faţa Menorei.
Bunica lui – sau Mamina, cum îi spunea el de
mic – îi povestise deseori că braţul din mijloc are
o semnificaţie aparte …Îl poate reprezenta pe
Maşiach, izbăvitorul mult-aşteptat al evreilor.
Doar şamaşul slujeşte la iluminarea celorlalte
braţe… de Hanucca, sărbătoarea luminilor. El
ştia asta şi de la Şmerl, cantorul sinagogii.
Acesta, de câte ori cânta Hanucca, oh, Hanucca,
ridica lumânărica şamaşului ca pe un steag
victorios şi aprindea cu ea, în fiecare zi din cele
opt, câte un braţ al Hanukkiei. Lacrimile grele se
prelinseră pe obrajii pistruiaţi până spre bărbia
plinuţă a băiatului. Yossel se şterse cu dosul
palmei pe faţă şi privi cu ochi lui albaştri,
limpezi, flacăra din mijloc. „Nu ştiu ce are cu
mine vlăjganul ăla, Costel al lui Coman,
cizmarul …” se jeluia copilul în faţa sfeşnicului.
„Mereu mă tachinează cu tot felul de gesturi
urâte şi brutale. Astăzi mi-a tras o flegmă între
ochi de era să văd stele verzi. Să te înveţi minte
jidane să nu mai tragi cu urechea la ce vorbim
noi, oamenii serioşi. Doamne, îţi jur, nici prin
cap nu mi-a trecut să-i iscodesc… Eram cu Radu
Ionescu, discutam despre ce se predase la orele
de istorie, despre Revoluţia Franceză… Ei au
venit peste noi, au început să caute ceartă şi ne
tot luau peste picior… Offff!” ( Mai departe, AICI )